Recent, Meta s-a gândit că după patru ani în care deja lumea s-a obișnuit cu chatbot-urile AI, trebuie să vină cu ceva nou. De altfel, Zuck ne-a și spus că el crede că viitorul AI-ului va fi dat de o așa-numită „superinteligență personală”, adică un agent AI care va fi un fel de asistent personal virtual care îți va face viața de zi cu zi mai ușoară. Și aici intră în scenă Muse, noul agent AI lansat de Meta, disponibil deocamdată doar în SUA.

Chiar dacă deocamdată doar americanii sunt destul de norocoși să se joace cu el, sunt convins că 1) va veni și în Europa și 2) e reprezentativ pentru ceea ne vor prezenta companiile AI în viitor ca fiind absolut necesar să avem: asistentul lor personal care va face totul în locul nostru și căruia trebuie să îi oferim acces la absolut toate datele noastre personale.

Ca agentul AI să-ți poată rezolva problemele de zi cu zi, are nevoie, evident, de acces la fiecare colț al vieții tale digitale: mail, calendare, documente, aplicații, cumpărături, muzică, social media, conturi bancare. Promisiunea e că dacă îi dai suficiente informații și suficient acces, AI-ul va putea să preia o parte din lucrurile aparent plictisitoare pe care le facem zi de zi și să le facă în locul nostru.

Ce poate, mai exact, să facă Muse, vă întrebați? Destul de multe, teoretic. De exemplu, poți să-i zici că pleci într-un city break și îi ceri să caute zboruri și cazare, să compare variantele și să-ți propună un itinerar. Muse poate naviga singur pe net, poate să deschidă site-uri, poate completa formulare și poate interacționa cu paginile pe care le vede. Practic, are un calculator personal pe care îl folosește ca orice om: deschide browserul, dă click, scrie, caută și trece de la un site la altul.

Desigur, Meta ne asigură că nu îl lasă să facă absolut orice fără să te întrebe. Pentru acțiuni care pot să fie mai delicate, cum ar fi trimiterea unui email sau efectuarea unei plăți, Muse trebuie să primească aprobarea ta. Ai și posibilitatea să controlezi la ce aplicații și servicii are acces. Deci poți să-i dai cheile de la anumite camere din viața ta digitală fără să-i dai neapărat cheia de la toată casa.

Sună totul foarte bine până faci un pas în spate și îți pui o întrebare: chiar avem nevoie de asta?

Miliardarii tech și companiile pe care le conduc sunt absolut obsedați de productivitate. Vor să își micromanagerieze fiecare aspect al vieții și ca totul să fie mai eficient, tot timpul. Ei zic că dacă AI-ul ne ajută să facem lucrurile mai repede, mai bine și mai eficient, atunci automat vom trăi mai bine.

În manifestul săi despre viitorul AI, Zuckerberg dă niște exemple grăitoare. Ne zice că agentul său AI îl ajută să-și petreacă timpul cu fiica lui, care adoră să gătească. AI-ul îi pregătește rețete personalizate pentru fiecare weekend, comandă ingredientele și îi oferă sugestii în timp ce gătesc. Zuckerberg spune că agentul personal va lucra pentru noi inclusiv la „îmbunătățirea relațiilor” și a hobby-urilor.

Din păcate pentru noi, miliardarii tech sunt niște oameni atât de închiși în propria peșteră turbocapitalistă încât nu vor să scoată puțin capul afară și să vadă că oamenii obișnuiți, care nu trăiesc de la KPI la altul, vor altceva de la viață. Vor să se bucure de lucrurile pe care le fac, să treacă peste micile obstacole de zi cu zi, să piardă vremea, să se răzgândească, să caute, că compare, să descopere lucruri pe care nu le căutau neapărat. Uneori, pur și simplu nu vor să fie mai eficienți, oricât de absurd ar putea să pară asta în ochii cuiva ca umanoidul Zuck.

Pentru un agent AI, shoppingul e o sarcină care poate fi rezolvată rapid și ușor: îi spui ce vrei, îți găsește varianta cea mai bună, compară prețurile, pune totul în coș și, eventual, îți cere aprobarea pentru plată. Gata, totul rapid și eficient.

Doar că, pentru destul de mulți oameni, shoppingul e altceva. E o activitate în sine. Vrei să vezi ce alte modele există, să intri pe un site și să te uiți la lucruri pe care nu intenționai să le cumperi, să citești review-uri, să descoperi un brand nou, să te răzgândești de trei ori și, în cele din urmă, poate să nu cumperi nimic. Nu e neapărat timp pierdut. Ăla e timpul pe care ai ales să-l petreci făcând ceva.

Citind review-uri pentru Muse, mi-a rămas în cap un exemplu din textul publicat în New York Times despre agentul AI al Meta. Jurnalistul se lăuda, printre altele, că Muse i-a făcut echipa în fantasy football și că a comandat niște vase de ceramică de pe un site care îi place, el fiind foarte pasionat de vase de ceramică.

Realist vorbind, un agent AI i-a furat toată plăcerea din hobby-urile care îl pasionau. Cum adică ți-a făcut echipa la fantasy? Nu asta e toată plăcerea în a juca fantasy football? Altfel care mai e rostul? La fel și cu vasele de ceramică. Plăcerea nu e în a sta să alegi unul?

Nu tot ce faci are ca scop să ajungi cât mai repede la rezultatul final.

Dincolo de faptul că unul dintre scopurile noilor agenți AI e să ne răpească plăcerea de a avea propriile hobby-uri, mă întreb totuși dacă acele mini-sarcini pe care le fac sunt chiar atât de necesare.

Adică serios, chiar e atât de greu să completezi un formular? Să scrii un mail? Să cauți niște adidași online? Să faci cumpărăturile? În halul ăsta am ajuns în care nu mai putem să ne obosim nici măcar să facem aceste micro-activități? Și merită tot accesul pe care îl oferim acestor agenți la datele noastre personale pentru a câștiga 5 minute în plus?

Nu știu dacă e un schimb pe care vrem să-l facem, neapărat. Industria AI ne dă înapoi câteva minute pe zi, iar noi le dăm acces la absolut toată viața noastră digitală. Mailurile tale, calendarul tău, istoricul cumpărăturilor, documentele, preferințele, conturile, poate chiar accesul la laptop/telefon. Toate astea pentru ca un robot să dea câteva clickuri în locul tău.

În plus, nu știu dacă viața aia bună e cea din care am eliminat cele mai multe fricțiuni. Multe dintre ele sunt viața în sine. Să mergi până la magazin. Să cauți un produs. Să nu găsești ce voiai. Să întrebi pe cineva. Să te cerți cu operatorul de la compania de telefonie. Să înveți cum funcționează ceva pentru că nu știe nimeni să o facă în locul tău. Să cauți o melodie și să ajungi, din greșeală, la alta. Să pierzi o după-amiază într-un rabbit hole pe net. Să te uiți la 30 de apartamente înainte să te hotărăști asupra unuia. Nu toate aceste lucruri sunt probleme care așteaptă să fie rezolvate.

În plus, poate că teoretic câștigăm câteva minute însă nu trebuie să uităm că 1) agenții AI vor avea în continuare erori și cel mai probabil vor face lucruri pe care nu le-am cerut de la ei (am avut deja numeroase exemple de asta la nivel înalt) și 2) vor avea nevoie constant ca tu să le spui ce să facă, cum să facă, de ce ai nevoie de la ei și să aprobi diverși pași pe drum. Sună a micromanager al propriei tale vieți. Chiar asta e ceea ce ne dorim?

Cred că întotdeauna e loc ca tehnologia să ne facă viața mai ușoară. Avem deja o grămadă de instrumente tech care ne-au scăpat de multe dintre durerile de cap din trecut. Nu aș vrea să mai merg niciodată într-un oraș nou fără Google Maps, de exemplu. Însă cred că trebuie găsită o balanță corectă, altfel riscăm să ne externalizăm creierul cu totul.

Jurnalista Allison Johnston încheie review-ul Muse în The Verge așa (ignorați că numește un agent AI ca fiind drăguț lol):

Cred că întrebarea fundamentală pe care trebuie să ne-o punem, pe măsură ce intrăm în era agenților AI, este ce facem cu timpul pe care, cel puțin în teorie, ni-l eliberează aceștia. Îl vom folosi ca să luăm asupra noastră și mai multe lucruri? Iar apoi vom ajunge, în cele din urmă, să ne simțim din nou copleșiți, pe măsură ce lista de lucruri de făcut continuă să se umple?

După o dimineață în care am bifat lucruri de pe lista mea împreună cu Marley, nu mi-am petrecut orele care au urmat făcând ceva cu adevărat important. De fapt, mi-am petrecut timpul stând de vorbă cu Marley, căutând confirmări că proiectul pentru curte merge în direcția bună și făcând planuri pentru niște excursii cu cortul la toamnă pe care probabil nici nu le voi face.

Afară este o zi superbă, genul de zi rară la sfârșitul lui septembrie, și mi-aș fi dorit să-mi fi petrecut timpul afară, nu în casă, stând de vorbă cu un robot, fie el și unul drăguț.

Din ce în ce mai mulți oameni au început să suspecteze că textul e scris cu ajutorul inteligenței artificiale (spoiler alert, avea multe fraze de genul nu e doar x, e y etc). Druckenmiller a confirmat rapid suspiciunile personal. A spus că textul e scris în întregime cu AI și că nu îi e rușine cu asta. Din punctul lui de vedere, faptul că un chatbot l-a ajutat să scrie acel text nu îi schimbă esența: ideile îi aparțin, mesajul e al lui, până la urmă e doar încă un tool de care se poate folosi, nu?

Druckenmiller a comparat folosirea AI-ului cu folosirea unui calculator atunci când încerci să calculezi ceva rapid. Practic, de ce nu te-ai folosi de acest tool? Ce, ești cumva un barbar? De altfel, a și spus că el scrie totul cu AI.

Și mai fascinant la toată povestea e reacția celor de la Wall Street Journal. Poate și puțin preocupați să nu îi supere pe cei care le pun o pâine pe masă, au sărit în apărarea lui Druckenmiller. Paul Gigot, editorul secțiunii de opinii a publicației, a apărat decizia de a publica textul fără nicio mențiune că acesta ar fi fost generat cu A.I.

Gigot a spus că trebuie să ne obișnuim că acum A.I.-ul face parte din viața noastră fie că vrem, fie că nu. A clarificat că cei angajați de WSJ nu vor avea voie să folosească A.I. ca să își scrie textele, însă aceleași standarde nu vor fi aplicate pentru editorialele venite de la contribuitori externi. Pentru WSJ, important este dacă textul exprimă argumentul original al autorului și dacă persoana care îl semnează are autoritatea și credibilitatea necesară ca să susțină acel argument. În cazul lui Druckenmiller, conform lui Gigot, nimeni nu se poate îndoi că opinia îi aparține.

Dar, oare, chiar îi aparține? Îți mai aparține o opinie dacă altcineva (sau altceva, în cazul de față) a avut un rol important în felul în care ai ajuns la ea și în modul în care ți-ai construit argumentația ca să susții punctul de vedere inițial? Unde tragem linia? Care e diferența între „m-a ajutat să transmit mesajul mai departe” și „m-a ajutat să gândesc”?

Evident, comparația lui Druckenmiller cu folosirea unui calculator e ridicolă. Să scrii un text e un proces cu totul diferit de a face niște calcule, iar felul în care te poate ajuta un chatbot aici e unul mult mai intruziv. În cazul scrierii unui text, un chatbot poate interveni mult mai adânc în procesul tău de gândire și poate modela felul în care îți construiești propria argumentație.

Îi poți spune opinia și cere să găsească cele mai bune argumente pentru a o susține. Îi poți da un draft și să îi ceri unde e argumentul slab. Îi poți cere să construiască argumentul invers, să găsească punctele cele mai vulnerabile, să vină cu o structură mai bună și eventual chiar să rescrie textul cu totul pentru a fi și mai convingător. La final, probabil îl vei citi și o să tragi concluzia că e fix ceea ce crezi și tu și rezonezi 100% cu ce e scris acolo dar asta nu înseamnă că A.I.-ul a o fost doar un tool, doar o tastatură care s-a conectat direct la creierul tău și doar a transmis mai departe ce voiai tu.

Nu știu dacă folosirea AI-ului în sine e o problemă. Nu cred că orice folosire a unui chatbot compromite automat un text. Dacă îți verifică gramatica, caută typos, greșeli de exprimare, îți face o documentare sau îți arată că ai folosit de prea multe ori același cuvânt, de exemplu, poate să fie un tool valoros și e greu de argumentat că într-un astfel de caz textul nu mai e al tău.

Devine, însă, problematic dacă AI-ul intervine direct în procesul tău de gândire. De multe ori, prin scris ajungi să îți construiești argumentele care îți susțin opinia. Vezi ideile mai clar, vezi eventual unde nu se pupă, descoperi că un argument e cam slab, reformulezi, poate găsești o conexiune la care nu te gândiseși înainte. Pentru mine, personal, starea de flow în care trec în timp ce scriu un text mă ajută enorm la formularea ideilor și construirea argumentului în sine.

Realist vorbind, nu e de mirare că un miliardar ca Druckenmiller nu valorează procesul de scriere în sine, hai să fim serioși. De altfel, pe Twitter, Chamath Palihapitiya, un alt venture capitalist, a zis că să mai pui preț pe procesul de scriere în 2026 e ca și cum ai celebra procesul de a freca două bețe unul de altul după ce s-au inventat chibriturile.

Însă faptul că Wall Street Journal, una dintre cele mai importante instituții de presă din lume, nu pare să pună nici ea, de fapt, prea mult preț pe acest proces poate să fie un semnal de alarmă. Un moment care să ne facă să ne întrebăm în spre ce ne îndreptăm.

În momentul de față majoritatea publicațiilor mari de afară au setat limite destul de clare când vine vorba de cum poate fi folosit A.I-ul, însă e de ajuns, câteodată, un singur gest de la un jucător important să se schimbe percepția publică și să se normalizeze ceva ce părea revoltător acum puțin timp.

Ar fi bine să ne amintim că tehnologia e aici să ne facă viața mai ușoară și să ne scape de task-urile plictisitoare, obositoare, repetitive, cele care nu ne aduc nicio satisfacție, dar trebuie făcute. A.I-ul nu e aici ca să externalizăm către el creativitatea sau gândirea critică.

E clișeu, dar e adevărat: câteodată, procesul în sine e valoros. Nu doar rezultatul. Nu e necesar ca totul, tot timpul, să fie mai eficient. Contează și cum ajungi undeva. Uneori contează mai mult cum ajungi pentru că drumul de până acolo te-a făcut mai bun. E greu de imaginat că ar putea cineva să devină mai bun la scris dacă folosește constant AI ca să scrie.

Și bineînțeles că acel conținut trebuie să reflecte cine ești tu ca brand, ce fel de oameni vrei să atragi la tine și ce spune despre acei oameni faptul că vin la tine în locație. Așadar, cum stăteau ei așa și făceau brainstorming cu croissante cu unt în gură au ajuns la ideea că întreaga lor identitate trebuie să se învârtă în jurul ideii că oamenii care vin la ei sunt cei mai rafinați din câți are Bucureștiul.

Oamenii care vin la Mița degustă o experiență urbană, participă la viața culturală a orașului, sunt oamenii care înțeleg. They just get it. Genul de oameni care știu ce înseamnă boutique, care nu confundă un croissant cu un corn (derogatory) și care, atunci când văd că un desert e 45 de lei nu se întreabă „de ce?”, ci se gândesc că poate e totuși prea ieftin.

Sunt oamenii din pătura de sus a Bucureștiului, o elită din care ar trebui cu toții să vrem să facem parte. Ceva aspirațional spre care ar trebui să tindem cu toții.

Sigur, realist vorbind, nu sunt oameni care chiar sunt pasionați de mâncarea, arhitectura, urbanismul, istoricul locației etc ci mai degrabă oameni cărora le place să fie văzuți ca oameni cărora le plac toate astea. Oameni care simt nevoia să-și pună ștampila de rafinat în frunte, iar Mița le oferă fix asta. Rafinamentul lor nu e perturbat de trotuarul ocupat abuziv de mesele locației sau de candelabrele care pică pe oameni iarna.

Identitatea în online a Mița Biciclista e bazată pe ideea bunului gust. Numai că în loc să lase arhitectura, mâncarea, designul sau istoricul locului să vorbească de la sine, cetățeanul franțuzit oamenii de la Mița au ales să ne explice direct tuturor cât de rafinate sunt gusturile lor.

Mai mult, nu e suficient să ne zică în fiecare zi cât de rafinați sunt ei și cât de rafinați putem să fim și noi dacă mergem acolo. Nu e destul să ne spună „suntem rafinați”. Ei simt nevoia să ne zică „suntem mai rafinați decât”. Iar acum au ales să ne arate cât de rafinați sunt ei în comparație cu Patiseria Amzei, unde Nea Mihai ne servește merdenele (derogatory) de săraci.

Cetățeanul franțuzit Edmond, încă având umorul blocat în anii 2000 când râdeam de cocalari și pițipoance, s-a gândit că ar fi o idee bună (și puțin edgy așa) să facă un reel în care să ne demonstreze cât de priceput e la gastronomie și cât de mult îi pasă de comunitatea din Amzei prin a lua peste picior Patiseria Amzei dar și pe toți cei care merg acolo.

„Cu toții cunoaștem tipul ăsta de om. E super convins că cea mai bună patiserie e la Nea Mihai. La colțul blocului. Pare că toata viața a gustat doar margarină. Apără cu onoare, spune el, cea mai bună patiserie din București. Și nu-l judec, cu margarina am crescut cu toții. Dar până nu guști untul, margarina rămâne adevărul absolut. Iar omul ăsta nu e singur pe lume. E o specie”, ne spune monsieur Edmond din fața Patiseriei Amzei a lui Nea Mihai.

Mița nu se mulțumește să ne spună să mâncăm croissante cu unt. Trebuie să ne arate că există și omul (mult spus!) care mănâncă și merdenele cu margarină pentru ca noi să putem înțelege că suntem superiori când mâncăm croissant cu unt. Nu poți avea rafinament fără un barbar în cadru.

E destul de trist să transformi o patiserie de tradiție din cartier și oamenii care vin constant acolo în recuzită pentru propriul brand. Patiseria Amzei nu concurează cu Mița pe aceeași filosofie gastronomică, iar Nea Mihai nu cred că a cerut să intre în războiul cultural dintre unt și margarină. Omul vinde ce vinde, oamenii cumpără și sunt mulțumiți, iar Bucureștiul e suficient de mare încât să încapă și croissantul franțuzit și merdeneaua de la colț de bloc.

(În orice caz, marea lecție gastronomică a lui Edmond e de o banalitate înduioșătoare: dacă ai gustat unt, îți dai seama că margarina nu e unt. Wow, mulțumim maestre. Groundbreaking. Urmează să ne dai lumea peste cap spunând că apa plată nu e șampanie și că dacă ai încercat vreodată trufe, cartofii nu mai au cum să fie la fel.)

Dincolo de asta, omul care cumpără de la Patiseria Amzei nu este prezentat ca un om care alte preferințe, ci ca un om care pur și simplu nu știe să mănânce. „E o specie”, ne zice Edmond. E un exemplar dintr-o categorie inferioară. Are gusturi greșite. E, pur și simplu, un om care nu a evoluat suficient.

Mi se pare că oamenii de la Mița nu înțeleg că poți să fii elitist în privința mâncării fără să fii elitist în privința oamenilor. Poți să zici că un croissant cu unt e mai bun decât o merdenea. Poți să explici de ce. Poți să vorbești despre ingrediente, tehnică, tradiție, patiseria franceză etc. Poți chiar să fii enervant de pasionat de toate astea (autodenunț - sunt un mare snob al cafelei, asta-i viața, deci înțeleg). E perfect legitim.

Dar în momentul în care îți construiești un om de paie (sau de margarină) ca să-ți poți defini propriul rafinament nu mai vorbești despre pasiune sau gusturi, ci mai degrabă despre ce statut vrei să proiectezi. Și Mița încearcă așa de mult să vândă acest statut. Încearcă așa de tare să vândă senzația că, dacă ești acolo, ești unul dintre oamenii care a înțeles ceva ce restul Bucureștiului n-a înțeles încă.

Și ca orice club exclusivist care se respectă are nevoie și de o masă de oameni din afara clubului, suficient de vulgari, de nepricepuți și de „specie” încât membrii să-și poată admira reciproc rafinamentul.

Aici, însă, se rupe povestea frumoasă pe care încearcă cei de la Mița să o construiască. E foarte greu să-mi vinzi un discurs despre comunitate, despre cartier, despre recuperarea patrimoniului și despre Bucureștiul pentru oameni, iar în același timp tu să ieși în fața unei mici afaceri de tradiție și să explici oamenilor cât de prost e produsul pe care îl vinde. Vrei să vinzi că tu faci parte și construiești comunitatea locală, dar când e vorba de un business care chiar face parte din comunitatea aia, tu îl transformi în țintă pentru propriul tău content online.

Comunitatea e bună când îți aduce clienți, reputație, autenticitate și o poveste frumoasă de spus în interviuri. Când comunitatea are alte gusturi decât tine, devine „o specie”. Frumos mod de a salva cartierul.

Mița Biciclista, un proiect care s-a construit, cel puțin în discursul public, în jurul recuperării unui loc din București ajunge să transmită că Bucureștiul e valoros doar în măsura în care știi să-l consumi corect. Patrimoniul e frumos dacă-ți permiți să stai în el. Gastronomia e cultură, dar doar dacă ai gustul potrivit. Cartierul e comunitate doar dacă oamenii din el consumă ce trebuie.

Mița își construiește identitatea în jurul combaterii prostului gust dar ajunge să practice exact forma de prost gust pe care pretinde că o detestă. Prostul gust înseamnă să te uiți de sus la oamenii din jurul tău și să crezi că prețul pe care îl plătești, localul în care stai și lucrurile pe care le consumi te fac automat superior.

*****

Dacă nu știți cine e Călin Donca, atunci, serios, ce mai căutați pe net?

Donca e un om de afaceri (derogatory) și influencer (derogatory) din Brașov care și-a construit imaginea online în jurul ideii de milionar pornit de la zero. Găsești, în general, în postările lui cam tot tacâmul: mașini scumpe, investiții, business-uri și mai ales conținut despre cum să faci și tu bani.

În septembrie 2023, Călin Donca a fost arestat preventiv de DIICOT într-un dosar în care procurorii îl acuzau, printre altele, de constituirea unui grup infracțional organizat, delapidare, evaziune fiscală, înșelăciune și manipularea pieței de capital. Potrivit procurorilor, bărbatul „juca rolul unui antreprenor serios, care a pornit de jos si care oferă posibilitatea și altora să se ridice”.

Una dintre acuzațiile principale era legată de promovarea unei criptomonede pe care ar fi prezentat-o investitorilor drept extrem de profitabilă. A fost închis timp de trei luni și eliberat apoi. Evident, doamna judecător, acestea sunt doar acuzații și nu reprezintă o condamnare definitivă.

În următorii ani Donca și-a mai adăugat în colecție două dosare penale, dar asta nu l-a oprit din a face conținut pe internet. A rămas foarte activ și a continuat cu discursul despre bani, investiții și independență financiară. Însă, pe drum, Donca a descoperit că există o piață și mai bună de muls decât oamenii care vor să devină tancuri financiare: suveraniștii care cred că țara le este furată de globaliști.

În 2024, odată cu ascensiunea spectaculoasă a lui Călin Georgescu pe TikTok și anularea alegerilor, Donca a început să se apropie vizibil de zona suveranistă. Dintr-un om care nu vorbea niciodată de politică, a devenit rapid unul dintre cei mai mari susținători ai lui Georgescu din online și în ianuarie 2025 a fost implicat în organizarea unei manifestații pro-Georgescu la București.

Și Călin nu s-a oprit aici. A zis să meargă chiar mai departe și, din patriotism, chiar a anunțat (deși nu-i ceruse nimeni așa ceva) în februarie 2025 că e dispus să preia el povara unei candidaturi din partea aripii suveraniste dacă președintele ales Călin Georgescu nu e lăsat să candideze din nou. Aici a zburat prea aproape de soare și, mirosindu-i aerul de grifter, i-au sărit în cap suveraniștii.

S-a regrupat însă și a devenit tot mai prezent prin online dar și în emisiuni de la TV în care vorbea despre mișcarea suveranistă și platforma E-PACE creată de el pentru susținerea lui Georgescu.

Donca, jucând un șah 5D remarcabil, a identificat apoi o altă modalitate prin care să poată profita de public suveranist. Spre sfârșitul anului trecut, a lansat „Dor de Gusturi Românești”, un lanț de magazine care spune că vinde exclusiv produse românești și care își propune să lucreze direct cu producători și fermieri autohtoni. Primul magazin a fost deschis la Brașov în octombrie 2025 iar de atunci a mai deschis magazine în Constanța, Cluj, București și Ploiești, unde a marcat deschiderea magazinelor printr-o campanie clasică de tipul „dăm chestii gratis”.

Conceptul magazinului e aliniat perfect cu noua lui identitate publică. Donca nu mai vinde acum ideea că poți deveni milionar ca el, ci că poți și tu salva țara de globaliști ca el fie prin a cumpăra produsele lui neaoșe, fie prin a-ți deschide chiar tu o franciză DOR chiar la tine în oraș. Investițiile în crypto sunt so last year, get in loser, acum investim în tradiție. Independența financiară pălește în fața independenței alimentare.

De altfel, Donca reușește astfel să ajungă la un public mult mai larg odată cu lansarea acestor magazine. Nu mai trebuie să convingă oamenii să îi dea bani pentru o investiție complicată într-un domeniu pe care nu-l înțeleg. E suficient să le spună că produsul e românesc și că e parte din lupta suveranistă de protejare a identității naționale. Vinde sentimentul că „faci un bine” și că faci parte din tabăra bună. E cel mai bun produs, întotdeauna.

Sigur, să vinzi produse românești nu este în sine greșit. E o idee cât se poate de legitimă. Dar când vorbim de oameni precum Călin Donca, ajută să ne uităm la context: un influencer care și-a construit notorietatea în jurul banilor și a succesului personal dintr-odată devine foarte interesat de politică și de binele țării și se apropie de zona suveranistă și își construiește un business din în jurul ideii de gusturi românești.

Donca a înțeles că, în momentul de față, suveranismul e una dintre cele mai eficiente mașinării de făcut engagement online. Hustle culture, independența financiară și drive-ul de a face bani par să fie depășite acum de suveranism, un curent care poate aduna sub umbrela lui un public mult mai numeros. Donca și-a adaptat foarte ușor discursul și a trecut lejer de la independența personală financiară la independența României ca țară suverană. „Nu depinde de nimeni” devine „România nu trebuie să depindă de nimeni”.

Suveranismul nu mai e doar o ideologie, ci a devenit, treptat, un concept în jurul căruia s-a format o întreagă economie online: canale de Telegram, conturi de TikTok, podcasturi, cărți, cursuri, donații, evenimente, merch și, mai nou, magazine cu gusturi românești. Orice e împachetat în ambalajul imbatabil al suveranismului o ia în sus. Postările despre sistem, globaliști, trădători, tefeliști, blugi și banane sunt o metodă excelentă de a atrage clienți oameni pentru că îi fac să simtă că fac parte dintr-o comunitate, o comunitate care poate fi monetizată apoi.

Cum va rupe aceste convenții, vă întrebați? Păi în primul rând prin descrieri făcute cu ChatGPT de tipul:

„Doar un vagon, un scaun, o ușă care se închide și întrebări care așteaptă răspuns”

sau

„În primele minute de drum pornește un chestionar rapid. Apoi coboară împreună la metrou. Iar acolo, în vagon, între oameni care se duc la serviciu sau se întorc acasă, începe discuția care nu lasă niciun spațiu liber.”

„Am învățat că, atunci când stai lângă un om și nu în fața lui, începe să vorbească altfel. Iar metroul e poate cel mai sincer loc din București: te clatină, te grăbește, nu-ți dă timp să te aranjezi. În metrou nu ai lumină care să te avantajeze, nici regie care să te salveze”, spune ChatGPT Alessandra Stoicescu.

Haideți să zăbovim puțin asupra acestei declarații. Metroul e cel mai sincer loc din București. De ce? Are vreun sens? Cum adică nu ai lumină care să te avantajeze? Nici regie care să te salveze? S-a încercat o poezie? Câteodată e de-a dreptul halucinant cum oamenii care folosesc ChatGPT pentru copy nu au nici măcar un mic instinct de a trece totuși prin filtrul propriei gândiri textul final.

În orice caz, dincolo de această prezentare cringe făcută cu ChatGPT, să ne uităm și la conținutul propriu-zis. Acest podcast care rupe efectiv convențiile interviului clasic a avut un succes răsunător pe YouTube unde a adunat, la ora scrierii acestui newsletter care rupe și el convențiile newsletterelor clasice pentru că folosesc cuvântul „păi”, aproape… 2500 de views. Of.

(Sigur, te-ai gândi că hei, oricum ce mai contează cât face clipul integral pe YouTube, nu mai stă nimeni să se uite la un interviu întreg, așa că doar cut-urile puse ca Reels sau TikTokuri contează. Ei bine, au un singur cut pus ca Reel care a făcut 90k+ views, iar pe TikTok bate vântul)

Dar să revenim la conținut. Aflăm din descrierea videoclipului ce se întâmplă concret: „Alessandra Stoicescu sună la ușa invitatului și îl ia cu mașina. În primele minute de drum pornește un chestionar rapid. Apoi coboară împreună la metrou. Iar acolo, în vagon, între oameni care se duc la serviciu sau se întorc acasă, începe discuția care nu lasă niciun spațiu liber (mă bufnește râsul)”.

E fix ce își imaginează cineva bătrân matur că înseamnă să rupi convențiile interviului. „Așa șooofer, da!” o întâmpină TINEREȘTE Marius Manole pe Alessandra la începutul clipului. Apoi urmează vreo 14 minute de interviu plictisitor în mașină, urmate de încă câteva minute de Manole și Stoicescu pe stradă încercând să fie crazy, adică dansând câteva secunde pe trotuar.

Și apoi ajung în sfârșit la metrou unde Marius Manole, iar fiind crazy și tânăr face roata pe peron și apoi tabără pe un copil random împreună cu echipa de filmare încercând să o obțină o reacție de la el.

Dar dincolo de videoclipul în sine și de cât de cringe e, intrarea Observatorului în clubul how do you do fellow kids ne arată, încă o dată, că televiziunea încearcă în continuare, așa cum poate și știe, să țină pasul cu online-ul. Și că aproape întotdeauna se va simți ca ceva extrem de nenatural, mai ales când preiei orbește un format.

Ca să nu se înțeleagă greșit. Nu mi se pare o problemă că au copiat 1:1 formatul Subway Takes. Numai că acel format era făcut de un comediant, un creator de conținut independent. Logic că toată ideea se diluează atunci când e preluată pe nemestecate de una dintre cele mai mari televiziuni.

La Subway Takes, nu mi se pare că metroul e doar un gimmick. Sigur, e și asta, evident, dar în același timp chiar se simte ca un spațiu care impune niște limite clare: două, trei stații până ajungi, zgomotul trenului care obligă să fii concis și tocmai faptul că e o singură întrebare iar clipul durează 2-3 minute.

La Mind the Gap, interviul începe pe stradă, continuă în mașină, apoi iar pe stradă, apoi pe peron și într-un final și-n metroul propriu-zis. E un interviu clasic, doar că cu mai multe decoruri.

Oamenii de la TV încearcă să preia, practic, doar estetica, fără să o înțeleagă sau să o adapteze în vreun fel. Au impresia că dacă ne zic obsesiv că e ceva care rupe convențiile chiar o să-i credem.

Succesul formatelor online vine din faptul că au fost gândite pentru mediul în care s-au născut. Subway Takes funcționează pentru că e gândit ca un clip de două minute, construit pentru infinite scroll-ul nostru cel de toate zilele de pe TikTok, unde fiecare secundă contează; Hot Ones funcționează pentru că sosurile iuți schimbă efectiv dinamica interviului; Chicken Shop Date funcționează pentru că Amelia Dimoldenberg chiar e funny dar și pentru că banalitatea fast food-ului ca locație de interviu e în contrast puternic cu celebritatea invitaților.

Când televiziunea ajunge să importe un format online, ia ce e mai ușor: decorul. Și ratează ce e cel mai important: de ce acel format funcționa, de fapt. E, cumva, aceeași confuzie care apare și la branduri, politicieni sau instituții. Au impresia că autenticitatea e un costum pe care îl poți îmbrăca. Că doar pentru că filmezi în metrou sau pui clipuri pe TikTok oamenii or să aibă impresia că ești și tu cool.

Monocultura sună destul de pompos, dar descrie ceva foarte simplu: existența unor experiențe culturale comune. Nu înseamnă că tuturor ne plăcea același lucru neapărat, ci că aproape toată lumea știa despre acel lucru. De exemplu, dacă apărea un episod nou din Lost sau Game of Thrones, exista o șansă foarte mare ca a doua zi să fie subiectul principal la birou, în presă și pe net. Chiar dacă nu urmăreai serialul, știai că există și, probabil, îți luasei deja câteva spoilere.

Motivul nu era neapărat că acele seriale erau incomparabil mai bune decât cele de azi, ci că existau mult mai puține opțiuni și, mai ales, mult mai puțini intermediari între conținut și public. Televiziunile, studiourile și câteva mari publicații decideau ce merită atenția noastră. Toată lumea privea, în mare, în aceeași direcție. Monocultura era, într-un fel, produsul unei lumi în care existau puține canale și mulți spectatori.

Noul mediu online, un fel de internet personalizat, a schimbat complet felul în care consumăm conținut. Azi nu mai navigăm pe același net, ci mai degrabă pe milioane de versiuni diferite ale sale.

Feed-ul meu de TikTok nu seamănă cu al vostru, recomandările mele de pe YouTube nu seamănă cu ale prietenilor mei, iar Spotify îmi construiește gusturi muzicale diferite de a oricui altcuiva. Algoritmii nu încearcă să ne arate același conținut, ci conținutul despre care cred că ne va ține pe fiecare cât mai mult timp în aplicație.

Consecința e că internetul s-a fragmentat într-o mulțime de comunități care coexistă fără să se întâlnească prea des. Există un BookTok, un Football Twitter, un FilmTok, un Reddit pentru aproape orice hobby și nenumărate microculturi care au propriile vedete, propriile glume și meme-uri și propriul vocabular. Poți să stai trei ore pe TikTok și să nu vezi niciun clip pe care l-a văzut și prietenul tău. Nu mai trăim aceeași experiență online, chiar dacă folosim aceleași aplicații.

Tocmai de asta, de fiecare dată când apare un fenomen care reușește să spargă aceste bule și să-i facă pe oameni din comunități complet diferite să vorbească despre același lucru, merită să vorbim despre el. Monocultura nu s-a întors definitiv (nu cred că mai are cum, sincer), dar astfel de momente merită remarcate.

„​​Dezbaterea despre monocultură nu ține neapărat de dorința noastră de a vedea dragoni CGI sau supereroi, ci mai degrabă de conexiunea umană și de recunoaștere. Nu știi niciodată cu adevărat câți oameni urmăresc, ascultă sau sunt interesați de aceleași lucruri ca tine, așa că nu ai certitudinea că trăiești aceleași experiențe media împreună cu alții. Acest lucru ne lasă pe noi, consumatorii, să ne simțim mai izolați”, scrie jurnalistul Kyle Chayka în Vox.

Și totuși, vara asta am avut, din motive complet diferite, două evenimente au reușit să facă ceea ce algoritmii par să împiedice în restul timpului: să ne scoată din bulele noastre și să ne facă să ne uităm cu toții în aceeași direcție.

Primul a fost Campionatul Mondial. Ca microbist, a fost dintotdeauna competiția mea preferată. Orice ai zice, nimic nu se compară cu Mondialul și chiar și cu toate problemele de care a avut parte competiția asta găzduită într-o cvasidictatură cum a ajuns SUA sub fascistul de Trump, magia a reușit iar să iasă la suprafață. Dar dincolo de tot ce s-a întâmplat în competiție, m-a bucurat la fel de tare că Mondialul ne-a adus din nou pe toți împreună online, oricât de siropos ar suna asta.

Asta e puterea unui eveniment cu adevărat global. Campionatul Mondial nu concurează cu algoritmii, ci îi obligă să se adapteze. Pentru că milioane de oameni urmăresc simultan același lucru și reacționează la el în timp real, platformele încep să împingă acel conținut peste tot. Nu mai contează foarte mult ce interese aveai înainte. Pentru câteva săptămâni, internetul revine la o conversație comună.

A fost vara lui Vozinha. Vara fratelui lui Lamine Yamal. Vara lui Kylian Dictador. Vara fanilor scoțieni care au cucerit Boston. Vara în care am redescoperit cu toții Wonderwall de la Oasis. Vara lui Messi. Vara lacrimilor lui Ronaldo. Vara pauzelor de hidratare. Vara unei rațe devenite mascotă pentru Mexic. Și mai presus de toate, a fost vara lui Erling Haaland.

A fost și vara în care am văzut The Odyssey exact așa cum Christopher Nolan și-ar fi dorit. Sarabanda de meme-uri în care filmul lui Nolan era proiectat în cele mai absurde locuri (preferatul meu e ecranul de la espressor) a fost completată și de războiul cultural absolut ridicol încercat de niște conservatori americani, preluat pe nemestecate și de niște românași locali.

Dar ce rămâne e că după weekendul de deschidere al filmului, tot feed-ul meu a fost inundat de conținut despre The Odyssey. Era peste tot. Până și la matinalul iAmSport s-a discutat despre el. Toată lumea avea o părere, ceea ce pe mine personal mă bucură. Avem nevoie de astfel de momente. Monocultura nu produce consens, dar produce conversație și comunitate.

Nu cred că monocultura a murit. Cred doar că și-a schimbat complet modul de funcționare. În trecut era produsă de câteva televiziuni, studiouri, posturi de radio și ziare care decideau ce merită atenția publicului. Astăzi, puterea asta pare să fi fost preluată de algoritmi, care fac exact opusul: încearcă să ne arate fiecăruia altceva.

Tocmai de asta, momentele de monocultură au devenit atât de rare. Sunt create acum mai degrabă de evenimente atât de mari încât algoritmii nu mai pot continua să ne personalizeze experiența. Când sute de milioane de oameni urmăresc același meci sau când un film devine subiectul principal al conversației globale, platformele nu mai au de ales. În loc să ne împartă în bule, încep să ne arate tuturor același lucru, pentru că acela este, pur și simplu, centrul atenției.

Monocultura de azi nu învinge algoritmii, ci îi folosește. Algoritmii sunt construiți să maximizeze atenția, iar atunci când atenția globală se oprește asupra aceluiași subiect, ei devin vehiculul prin care acel fenomen ajunge peste tot. Pentru câteva zile sau câteva săptămâni, internetul personalizat încetează să mai fie chiar atât de personalizat.

Vara asta mi-a amintit că internetul încă mai poate produce momente în care milioane de oameni se uită în aceeași direcție și au același subiect de conversație. Nu sunt multe. Tocmai de aceea merită observate.

„Analog” de la Delia și „Sfinte Algoritm” de la Grasu XXL vin din registre muzicale diferite, însă cred că ating același tensiune: felul în care digitalul funcționează acum ca un cadru care începe să ne organizeze felul în care percepem lumea.

E vorba, cumva, despre o formă de interiorizare în care ritmul platformelor online, logica feed-ului și criteriile de vizibilitate ajung să se strecoare în modul în care ne formăm gusturile, alegem ce să consumăm și chiar ne structurăm gândirea.

Viața digitală devine un filtru care intervine între noi și „realitate” (între ghilimele pentru că sincer, nu cred că mai are vreun rost să facem distincția între așa-zisa viață reală și cea online) dar și între noi și propriile noastre reacții. Ceea ce numim „preferințe” sau „interese” nu mai apar complet independent, ci în dialog constant cu ceea ce sistemele de recomandare amplifică sau ignoră.

În „Analog”, tensiunea asta apare într-o formă mai degrabă afectivă, aproape corporală. Versurile descriu o lume care nu mai are margini clare, în care percepția devine difuză: „la ce mă uit, oare? nu știu, dar mă doare”, spune Delia.

Confuzia nu ține de lipsa de informație, ci de excesul ei, de o prezență continuă a stimulilor care nu mai lasă loc pentru separație între moment și interpretare. Spațiul domestic, de exemplu, nu mai funcționează ca refugiu, ci ca prelungire a aceluiași flux: „singură în casa mea, fără culoare / mă uit pe fereastră cum lumea dispare”. Nu mai există o exterioritate stabilă, ci doar variații ale aceluiași câmp de percepție.

Refrenul introduce ideea de a trăi analog ca formă de rezistență, dar această rezistență nu are o direcție clară. Ea nici nu propune, de altfel, ieșirea din digital, ci mai degrabă încetinirea ritmului impus de el. „Viteza-i prea mare, nu mai am răbdare” descrie o adaptare forțată la un mediu în care timpul pare comprimat.

Apoi, tensiunea de care vorbeam mai sus capătă un context foarte concret legat de transformările recente din producția muzicală (vezi Lolita Cercel). Piesa apare într-un moment în care muzica generată de inteligență artificială începe să circule masiv. În acest context Delia apare ca fascinată, inconfortabila, curioasă, neliniștită.

De altfel, ea a descris explicit această ambivalență în momentul în care a ascultat pentru prima dată piese generate de AI: senzația de ireal, combinată cu reacții simultane de admirație și anxietate. Fascinația pentru capacitatea tehnologiei de a reproduce vocea, timbrul și producția coexistă cu o formă de tristețe legată de pierderea contribuției umane în procesul creativ.

„Am avut, totodată, și piele de găină, dar m-am simțit și extrem de tristă, debusolată, speriată. Am trecut prin toate stările, cumva”, zicea Delia la Radio ZU.

Lumea se schimbă și nu va mai fi alta ca a mea
Cântecele se scriu singure, la-ri-di-da, di-da

Versurile care vorbesc despre lipsa de culoare a lumii și despre dizolvarea sensului pot fi citite și ca ecou al unei frici mai specifice: expresia artistică devine tot mai ușor de simulat și diferența dintre creat și generat se stinge.

Piesa integrează deliberat o voce generată de AI, fără nume, fără identitate, descrisă ca o prezență „sintetică” care funcționează ca un partener de duel. Vocea e un evident element de contrast, ca o formă de altul non-uman, dar perfect funcțional din punct de vedere muzical.

În „Sfinte Algoritm”, Grasu XXL se confruntă cu proprii demoni legat de puterea digitalului. Discuția se mută într-o zonă mai degrabă structurală. Dacă în „Analog” tehnologia e resimțită ca o presiune difuză asupra percepției, aici ea devine un sistem cu reguli recognoscibile, chiar dacă nu complet transparente. Internetul e, aici, un mecanism care distribuie atenție, stabilește ierarhii și decide ce tip de conținut ajunge să circule.

Versurile surprind direct schimbarea asta de logică. Repetiția întrebărilor despre „cum să urc în topuri și în trending” ne duce cu gândul la o realitate în care expresia artistică e deja gândită în raport cu un set de criterii externe. Ce contează în religia algoritmilor e să creezi ceva care poate fi recunoscut de un sistem de selecție. Algoritmul apare astfel ca o instanță care nu doar distribuie, ci și modelează anticipativ producția culturală.

În același timp, repetiția invocației „Sfinte Algoritm” transformă mecanismul tehnologic într-o instanță aproape transcendentă, care nu explică, dar decide.

„Muzică viral, mâncare viral” ne arată o lume în care diferențele dintre domenii dispar în fața aceluiași criteriu de circulație. Totul devine potențial conținut, iar valoarea lucrurilor e măsurată prin capacitatea lor de a fi distribuite și repetate. În teocrația online a algoritmului, identitatea culturală e dependentă de fluctuațiile atenției colective.

Această uniformizare este dublată de o instabilitate a valorii în ochii artistului. Identitățile, trendurile și chiar subiectele de discuție sunt supuse unei rotații accelerate, ceea ce produce o senzație de precaritate generalizată. Nimic nu rămâne stabil suficient timp încât să devină reper. Un soi de „pe vreme mea…” adaptat erei digitale, dacă vreți.

În fine, pentru Grasu XXL, algoritmul e deja un cadru de gândire. El influențează modul în care conținutul este conceput. Întrebările din refren funcționează aproape ca o hartă a condiționării: ce merită spus, cum trebuie formulat, ce tip de expresie are șanse să fie recunoscută de sistem. Procesul creativ devine, cumva, parțial externalizat către o logică de optimizare.

Față de „Analog”, diferența devine clară. Dacă acolo digitalul e resimțit ca un soi de supraîncărcare a experienței, aici el e mai degrabă înțeles ca o infrastructură care structurează acea experiență înainte ca ea să se formeze. Într-un caz, accentul cade pe efectul asupra percepției individuale. În celălalt, pe modul în care acea percepție este deja anticipată și modelată de un sistem de distribuție.

Împreună, cred că „Analog” și „Sfinte Algoritm” descriu două moduri diferite de a procesa aceeași realitate: una în care digitalul se simte ca o presiune continuă asupra experienței, și alta în care el este deja integrat ca infrastructură care organizează vizibilitatea, valoarea și chiar direcția în care se mișcă cultura. Între oboseala difuză și logica de optimizare, putem, totuși, să vedem imaginea unei vieți în care internetul nu mai este un spațiu separat, ci un strat care se suprapune peste aproape orice formă de experiență.

Nu am scris rândurile astea în ideea că aș fi de acord cu ideile expuse de Delia și Grasu XXL, ci mai degrabă pentru că mi se pare interesant că doi artiști mari de la noi își îndreaptă atenția spre astfel de subiecte. În final, cred că piesele sunt mai puțin declarații despre cum este lumea digitală și mai mult semne ale felului în care ea începe să fie simțită și povestită.

Recolta e aproape infinită, e de ajuns să dai un scroll pe TikTok și cred că îți poți petrece lejer o după-amiază doar delectându-te cu diversele încercări de socializare masculine care fie te fac să râzi, fie să te urci pe pereți și să îți torni acid în ochi.

Dacă cumva ați trăit sub o piatră (bravo vouă), puteți să treceți prin clipurile de la Doctorul sau Dragoș DAS ca să vedeți despre ce e vorba.

Ce e remarcabil aici e că multe dintre aceste vocale sunt trimise ca prim mesaj. Adică așa s-au gândit (foarte) mulți bărbați că e o idee bună să arate o primă interacțiune cu o femeie pe net. Și impresia mea e că principalii responsabili aici sunt pick-up artiștii români (dar probabil și străini).

La ei auzi constant ideea asta că trebuie să te diferențiezi cumva și mulți sugerează că poți face asta prin a trimite un vocal pentru că (allegedly) „puțini fac asta” și, deci, ai avea automat un avantaj competitiv într-o mare de „bună, ce faci?” (Deși pare că, cel puțin pentru o persoană, te poți diferenția făcând același intro dar spus altfel).

Problema e că diferențierea, în mod evident, nu e o valoare în sine. Poți să te diferențiezi și fiind profund ciudat, invaziv sau pur și simplu penibil; ceea ce, de altfel, se și întâmplă în majoritatea acestor cazuri.

Trendul vocalelor cred că e un studiu de caz perfect despre cum sfaturile de dating scoase din context și aplicate mecanic online (sau în viața reală) produc efecte bizare. Pentru că ele nu sunt, în esență, despre comunicare, ci mai degrabă despre performanță.

Practic, la finalul zilei, bărbații din aceste clipuri nu vorbesc cu o persoană reală, ci livrează un mic act pentru o audiență imaginară: voce joasă, încercări de umor forțat, un soi de pseudo-intimitate instant („hei, am simțit o energie mișto la tine” type shit), iar toate astea vin într-un ton care pare mai degrabă inspirat din reclame din anii 90 la parfumuri decât dintr-o conversație normală pe care ar avea-o doi oameni obișnuiți.

Se întâmpla asta pentru că sfaturile de dating oferite de băieți ca Loren Loghin sau HowToMen sunt, în esență, niște hack-uri de suprafață; practic niște mici comportamente care au ca scop să declanșeze o reacție rapidă: să captezi atenția, să pari diferit, să creezi o emoție. Aceste hack-uri ajung să înlocuiască complet intenția de bază, care ar trebui să fie o interacțiune reală între doi oameni.

În momentul în care tratezi conversația ca pe un set de tehnici, nu mai ești atent la celălalt, ci la propria execuție.

În orice caz, această „performanță” e profund standardizată, deși promite exact opusul. Toți încearcă să fie diferiți în același fel. De aici și senzația că vocalele astea vin din același template invizibil. Cred că toate criticile pe care le poți face pentru aceste vocale se reduc cumva, de fapt, la „de ce nu vorbești ca un om normal?”.

Probabil că e și o consecință a felului în care internetul a tutorializat totul. Există ghiduri pentru orice: cum să scrii, cum să vorbești, cum să pari interesant. Canalul „Charisma on Command”, de exemplu, are peste șapte milioane de abonați. Dar relațiile umane nu funcționează ca un tutorial de YouTube. Nu există un set de pași universali care, dacă sunt urmați corect, duc garantat la un rezultat. Iar când încerci să aplici această logică mecanică într-un spațiu care cere, de fapt, spontaneitate și vulnerabilitate, rezultatul nu poate fi decât bizar.

În plus, vocalul, ca prim contact, cred că riscă și să se simtă destul de intruziv. E ca și cum cineva ți-ar intra direct în sufragerie, în loc să bată la ușă. Mesajul sub formă de text îți oferă, totuși, o distanță, un spațiu de interpretare. Vocalele, în schimb, cer atenție imediată, creează o senzație de presiune și sunt și mult mai greu de gestionat (imaginează-ți să dai play la buuuuună măi în metrou lol).

Dincolo de mesaje în sine, faptul că aceste vocale sunt transformate acum în entertainment colectiv ne arată că internetul funcționează aici și ca o formă de igienizare: un comportament devine viral, e ridiculizat, și (teoretic) ar trebui să fie descurajat.

Mai mult, odată cu ieftinirea masivă a tiparului și apariția literaturii populare („penny dreadfuls” sau „dime novels”) anxietatea generală a crescut. Publicațiile de genul ăsta erau acuzate că îi seduc pe copii și îi duc către violență și criminalitate. Erau descrise chiar drept „printed poison” și uneori considerate vinovate pentru delicvența juvenilă.

Mai târziu, ziarele au fost acuzate că degradează cultura și că manipulează masele. Ideea că media nouă strică mințile oamenilor nu ee deloc nouă; doar obiectul se schimbă.

În anii ’20 și ’30, radioul a declanșat o panică generală puternică. Mulți se temeau că va destrăma viața de familie, că îi va expune pe copii la muzică „imorală” și că va deveni un canal de propagandă periculoasă. Era descris ca un „intrus” care pătrunde în casă și era acuzat (bineînțeles!) că provoacă dependență, afectează sănătatea și contribuie la degradarea valorilor sociale.

În anii ’30, filmele au fost învinovățite pentru delincvența juvenilă, iar unele orașe americane au ajuns să interzică filmele cu gangsteri. După al Doilea Război Mondial, benzile desenate au fost considerate periculoase, un psihiatru celebru susținând chiar că industria lor este mai nocivă decât propaganda nazistă.

Televiziunea a declanșat la rândul ei un val de anxietate în anii ’50 și ’60: criticii spuneau că strică creierele tinerilor, transformă copiii în persoane pasive și distruge viața de familie. Mai recent, jocurile video au fost descrise drept „heroină digitală” și asociate cu violența, deși dovezile solide au lipsit.

De fiecare dată când apare o tehnologie nouă care creează un mod revoluționar de comunicare, tinerii se agață rapid de ea, iar cei mai în vârstă — sau cel puțin o parte foarte vocală dintre ei — ajung să creadă că aceasta duce la degradarea și ruinarea generației tinere. Un termen folosit frecvent pentru a descrie astfel de reacții este „panică morală”.

Peter Gray, profesor cercetător la Boston College și psiholog specializat în dezvoltarea copiilor

Gray spune că un rol important în răspândirea panicii îl au așa-numiții „cruciați morali”, adică figuri publice respectate (medici, jurnaliști, profesori) care popularizează aceste temeri și le dau legitimitate.

Ei oferă explicații simple și soluții aparent ușoare: dacă problema este cauzată de un tip de media, atunci tot ce trebuie să facem este să îl interzicem. Acest tip de argument e seducător, pentru că mută responsabilitatea de la probleme sociale mai complexe către un țap ispășitor clar.

E evident că trecem prin același fenomen acum în ceea ce privește relația noastră cu rețelele sociale, internetul și smartphone-urile în general.

Chiar înțeleg tentația de a da vina pe rețele sociale pentru toate relele din societate. La urma urmei, sunt deținute de niște miliardari groaznici și singurul lor scop e să te țină lipit de ecran și să-ți fure cât mai multe date posibile ca să facă cât mai mulți bani.

Dar asta nu înseamnă că ajută la ceva să credem în continuare în povești care sunt constant demontate de știință și să ne facem iluzii că dacă venim cu măsuri aberante precum interzicerea accesului minorilor la rețele ajută la ceva.

Cercetările și oamenii de știință ne zic constant că rețelele sociale nu ne distrug sănătatea mintală. Am scris despre asta aici, aici și aici.

Pe scurt, pe cât posibil:

Ideea larg răspândită că rețelele sociale distrug sănătatea mintală a tinerilor nu este susținută solid de dovezi științifice. Deși așa-ziși experți precum Jonathan Haidt au popularizat această narațiune, cercetările din ultimii ani (inclusiv analize ample, metastudii și studii longitudinale) arată, în cel mai bun caz, efecte mici și inconsistente.

Experții subliniază că nu există o relație cauzală clară: utilizarea social media nu duce direct la depresie sau anxietate. Mai degrabă, rețelele sociale funcționează ca un factor secundar sau „catalizator”, care poate amplifica probleme deja existente, dar nu le creează de la zero. De altfel, în multe cazuri, direcția relației pare inversă: tinerii care au deja dificultăți emoționale ajung să folosească mai mult aceste platforme.

Studii mari din Australia și Marea Britanie arată că nu doar utilizarea excesivă poate fi asociată cu o stare de bine mai scăzută, ci și absența totală a rețelelor sociale; ceea ce sugerează că rolul lor social este real și important. Adolescenții care le folosesc moderat tind să aibă cele mai bune rezultate, iar pentru anumite grupuri, lipsa completă poate fi chiar mai problematică.

Concluzia comună a cercetătorilor este că problema nu este existența rețelelor sociale în sine, ci contextul în care sunt folosite: tipul de conținut, vulnerabilitățile individuale și mediul social din jurul copiilor.

OK, dar cum rămâne cu dependența? Sunt practic ca țigările, nu?

Nu. Realitatea e că dependența de rețele sociale nu este recunoscută clinic ca o afecțiune în sine și nu figurează ca diagnostic oficial, spre deosebire de substanțe precum nicotina sau alcoolul. Cercetările preferă termeni precum „utilizare problematică” sau „compulsivă”, pentru că criteriile clinice tradiționale (pierderea controlului, toleranța și sevrajul) sunt greu de demonstrat în acest context.

Un studiu recent din Scientific Reports arată că, în realitate, doar circa 2% dintre utilizatorii adulți de Instagram prezintă simptome apropiate de dependență, deși aproape 18% se consideră dependenți.

Dezbaterea despre smartphone-uri și social media pornește adesea de la ideea că ele sunt principala cauză a problemelor noastre, de la anxietate sau depresie până la polarizare politică.

Însă realitatea e că rețelele sociale sau smartphone-urile în general nu funcționează ca ca o substanță toxică clasică pe care o poți izola și interzice, ci mai degrabă ca un sistem de livrare a informației. E un flux continuu de conținut, iar efectele depind mai mult de ce conține acest flux decât de dispozitivul în sine.

Panica morală legată de social media este exact aceeași poveste pe care societatea o tot repetă de două secole: un mediu nou, atractiv pentru tineri, este privit ca o amenințare existențială de către adulți. Istoria ne arată că fricile astea nu s-au materializat niciodată în catastrofele anticipate de critici.

În mod similar, datele actuale sugerează că rețelele sociale nu distrug sănătatea mintală a adolescenților, ci interacționează cu problemele deja existente, cu vulnerabilitățile personale și cu mediul social.

Așa că m-am gândit că mi-ar fi plăcut tare mult și o compilație de genul ăsta cu internetul românesc din anii 2000. Sigur că sunt doar un moșar nostalgic, dar aș zice că acea decadă a fost una excepțională pe net pentru cine a trăit-o. Groaznică. Dar și fascinantă în același timp.

În primul rând, era o perioadă în care internetul era un loc foarte specific, iar să fii online nu însemna să fii conectat și disponibil 24/24, ci era momentul extrem de bine delimitat în care te puneai la birou, deschideai PC-ul cu degetul de la picior și te conectai.

Nu purtai internetul cu tine peste tot, nu răspundeai instant la mesaje sau notificări. Internetul avea început și sfârșit, o fereastră clară în ziua ta. Era ca și cum intrai într-un spațiu separat, un mic univers propriu.

În acest univers, fiecare sesiune era ca o mică expediție. În perioada cu dial-up și costuri mari (mai mici după 22:00 dacă-mi amintesc corect) știai că timpul tău online era prețios și limitat, iar asta făcea fiecare click mai intenționat. În cazul meu, asta însemna mai exact că fiecare sesiune în care aveam acces la net avea loc când mai mergeam în vizită la verii mei la Craiova și intram inevitabil pe site-ul oficial a lui Dinamo.

Internetul nu era omniprezent, ci se simțea mai degrabă ca un loc special pe care îl vizitai și îl lăsai la fel de clar cum intrai, era un fel de refugiu temporar și foarte personal.

Internetul avea granițe clare. Forumuri, site-uri, chat-uri și bloguri; lumi separate, fiecare cu propriile reguli, ritualuri și cultură.

Iar probabil printre cele mai influente lumi din acea perioadă era Yahoo! Messenger. Îmi aduc aminte că în primul an de gimnaziu (adică și primul meu an cu net), auzeam lumea întrebând în jur „intri diseară pe mess?”. Era o activitate în sine.

Te conectai, vedeai cine e online, îți schimbai statusul. Puneai, eventual, ce muzică asculți la status ca să semnalizezi că ești interesant & not like other guys/girls. Eu, spre exemplu, eram interesant cu live-uri de câte 17 minute de la Florin Salam care se terminau și cu semnături de tipul „By Cipry No 1”.

Un alt stâlp de rezistență al internetului românesc din anii 2000 era cu siguranță hi5. Era locul unde fiecare adolescent își construia identitatea digitală cu surprinzător de multă migală: profil cu poze, lista de prieteni, topuri și statusuri. Și site-ul care m-a învățat pentru prima oară HTML ca să reușesc să-mi personalizez profilul așa cum vreau, inclusiv cu un music player care pornea, în mod enervant, cum intrai pe profil.

O mare parte din farmecul hi5-ului venea din haosul vizual: fonturi colorate, badge-uri ciudate, videoclipuri embed-uite care se încărcau greu, dar care te făceau să simți că ești într-un loc complet diferit de realitate. Era o formă de escapism digital foarte clar delimitată: intrai, te pierdeai în profiluri și mesaje, și apoi ieșeai, revenind în viața reală, știind că acel mic univers va exista și mâine, cu aceleași reguli și aceleași ritualuri.

Dincolo de asta, acum, uitându-mă înapoi, apreciez foarte mult faptul că hi5 te lăsa să-ți personalizezi atât de mult profilul. Acum toate conturile de Facebook/Instagram arată la fel, nu prea ai cum să schimbi mare lucru la ele.

Probabil că unul dintre cele mai problematice dar și cele mai populare tool-uri era topul de prieteni de pe profil.

Toată lumea se uita obsesiv unde se află în topul celorlalți și cine e în față; o mică ierarhie socială digitală care putea să genereze și mici dramolete. Schimbai constant ordinea, încercai să urci în topul cuiva și, inevitabil, descopereai că și alții aveau aceleași strategii. Era o combinație de flirt, statut, rivalitate și strategie socială, toate concentrate într-un singur widget.

Pentru un adolescent, era un fel de joc subtil de putere digitală, cu emoții reale atașate unor interacțiuni care, în fond, erau doar câteva clickuri.

O altă parte cheie a internetului românesc timpuriu a fost reprezentată de locurile de unde descărcam 100% legal muzică, filme sau seriale. Vorbesc de locuri precum oDC sau chiar Filelist.

Erau comunități care aveau propriile reguli stricte și propriile ritualuri: pentru a descărca ceva, trebuia să fii activ, să contribui, să respecți clasamente și limite de upload. Dincolo de asta, era locuri în care chat-urile și forumurile erau extrem de active.

Până la urmă, aceste platforme nu erau doar despre conținut; erau spații sociale în care membrii interacționau, comentau, recomandau și împărtășeau pasiuni comune. Pe forumuri și în chat-uri, descopereai discuții despre ultimele seriale, despre muzică, despre jocuri, dar și despre cum să folosești programe de descărcare, să convertești fișiere sau să creezi playlist-uri. Era un fel de univers digital educativ, unde învățai aproape fără să-ți dai seama, doar explorând și interacționând cu ceilalți.

N-avem cum, totuși, să vorbim de internetul din anii 2000 fără să vorbim de Winamp. Dincolo de faptul că era cel mai ușor mod de a asculta muzică, aducea cu el o experiența vizuală fascinantă și personalizarea completă. Skin-urile erau esențiale: aveam modele futuriste și cyberpunk sau versiuni cu personaje de desene animate și cam tot ce ți-ai putea imagina.

Evident, internetul românesc din anii 2000 a fost marcat și de primele clipuri virale de pe YouTube. Vorbesc de bit-ul lui Teo de pe scena Cafe DeKo care a introdus conceptul de stand-up comedy pentru mulți români, vorbesc de clipurile lui Bahoi, de țăran în Spania, de înregistrarea audio a unui dialog civilizat purtat de Gigi Becali cu un reporter, de bâlci de bâlci și aș putea continua până mâine, dar ați prins ideea.

Deci, internet, cum erai în anii 2000?

Păi în primul rând ce cred că definea internetul românesc din anii 2000 era tocmai limitatea și delimitarea lui. Nu erai mereu conectat, nu primeai notificări constante și nu trăiai într-un flux infinit de informații. Deschideai calculatorul, te conectai, explorai ce te interesa și apoi închideai totul.

Dincolo de asta, internetul avea o estetică absolut nebună și totul era mult mai fun și mai predispus să fie personalizat: de la hi5 la skin-urile de Winamp la cum arăta Yahoo Messenger, la cum arăta screen saver-ul de la Windows.

Internetul era un loc, dincolo de toate, al anonimatului. Foarte puțini oameni își foloseau numele real. Puteai să fii „DarkShadow92” într-un chat de Messenger, să ai un playlist Winamp cu melodii pe care doar tu le înțelegeai și să-ți construiești un profil hi5 care să arate exact cum voiai tu, fără să te simți judecat. Anonimatul era o libertate și oferea un spațiu în care te puteai exprima fără constrângeri sociale.

Evident că peste toate astea se aruncă încă pe atâtea lucruri negative. Dar aici e vorba de nostalgie și nostalgia mereu îți aruncă un filtru roz peste tot ce-ți amintești. Important e să fim conștienți de asta.

Platformele mari nu mai sunt sociale în sensul tradițional; senzația e că ele devin niște laboratoare în care fiecare reacție, fiecare like, fiecare clip vizionat sau peste care sărim e încă o piesă într-un puzzle aproape infinit care devine profilul nostru online. Ne construim propriile cochilii algoritmice, dar nu pentru noi, ci pentru ca aceste sisteme să poată anticipa ce ne va ține captivi și ce ne va face să revenim.

Lanțul de clipuri pe care îl vezi, aparent aleatoriu, nu e niciodată neutru: e produsul unui profil construit minuțios din semnale intime și adesea pasive, generat pentru un singur consumator. Ești expus unei versiuni a realității care e simultan foarte personală și total deconectată de lumea reală, un microcosm digital care te reflectă.

Și cifrele o confirmă: scroll-ul infinit e activitatea centrală a social media în 2026. TikTok continuă să domine timpul petrecut pe rețelele sociale, dar Instagram nu e cu mult în urmă. În doar cinci ani de la introducerea Reels (imitația TikTok a Meta, lansată mai întâi pe Instagram și apoi pe Facebook) această funcție a devenit nucleul portofoliului companiei.

Datele recente arată că peste jumătate din reclamele de pe Instagram circulau în Reels în 2025, în creștere de la 35% în 2024, iar timpul petrecut de utilizatori în aplicație era deja aproape jumătate dedicat clipurilor scurte. Pe Facebook, proporția e mai mică, dar și acolo creșterea e constantă: aproape 30% din timpul petrecut în aplicație se duce tot pe Reels.

Platformele care la început se defineau prin conexiuni între oameni au devenit, practic, platforme de entertainment. Instagram a anunțat în decembrie că lansează aplicație pentru TV, ca să putem vedea Reels pe un ecran mai mare.

Devine din ce în ce mai evident că partea socială e doar ceva secundar; scopul real e captarea atenției, iar algoritmii sunt antrenați să ne țină cât mai mult în flux, în loc să ne conecteze cu lumea din jur.

Majoritatea oamenilor de pe rețelele sociale sunt, de fapt, utilizatori pasivi. Nu postează conținut, nu comentează, nu contribuie la discuții; doar se uită la ce postează ceilalți.

Consumatorii pasivi domină ecosistemul digital, iar algoritmii platformelor au învățat să exploateze acest comportament.

Strategia post-TikTok a Meta a fost clară și documentată: compania a început să prioritizeze conținut „unconnected”, adică recomandări extrem de personalizate din miliarde de postări care nu provin din rețeaua personală a utilizatorului.

În 2023, Zuckerberg anunța că deja 20% din conținutul pe care utilizatorii îl văd pe Facebook și Instagram provine de la persoane, grupuri sau conturi pe care nu le urmăresc. Scopul e unul singur: captarea atenției prin recomandări algoritmice.

În acest context, clipurile generate de AI devin instrumentul perfect pentru obiectivele platformelor.

Dimensiunea fenomenului e deja impresionantă: potrivit unei analize The Guardian, aproape unul din zece dintre canalele YouTube cu cea mai rapidă creștere la nivel global publică exclusiv conținut generat automat.

Rezultatul e limpede: gunoiul AI e conținutul ideal. E ieftin, ușor de produs și se poate reproduce la infinit cu variații minime. Funcționează indiferent de limbaj, cultură sau context: același clip poate captiva un copil din Spania, un adult din Brazilia sau un utilizator din România.

Algoritmii nu fac diferența între ce are sens și ce e gol de conținut; ei urmăresc doar ce ține privirea asupra ecranului. Social media în 2026 nu mai e despre a conecta oameni sau a răspândi idei, ci despre crearea unui flux nesfârșit care atrage utilizatori pasivi. Suntem, cumva, o formă de materie primă numai bună de exploatat.

În primii ani ai social media, utilizatorii erau în același timp spectatori și creatori: oamenii postau poze, își scriau părerile sau gândurile, comentau și interacționau între ei. Platformele erau populate de conținut generat de utilizatori.

În ecosistemul care se conturează acum, rolurile par să se separe, ca în televiziune: există producători de conținut (din ce în ce mai des automatizați) și există spectatori.

Dacă trendul continuă, e foarte posibil ca feed-urile să devină în mare parte populate de clipuri produse de AI sau de sisteme semi-automatizate, optimizate constant pentru performanță algoritmică. Oamenii nu vor dispărea complet din proces, dar rolul lor se va muta din zona creativă în cea de consum.

Evident, nu e întâmplător că facem asta. Platformele sunt proiectate să ne țină captivi.

În primul rând, există designul. Platformele precum TikTok, Instagram sau Facebook sunt construite în jurul ideii de infinite scroll, un mecanism introdus care elimină orice punct natural de oprire. Nu există niciun sfârșit. Nu există momentul în care să spui: gata, am terminat. Totul curge. Fluxul se regenerează automat, iar tu nu mai iei decizia activă de a continua, doar nu iei decizia de a te opri.

Apoi, există algoritmul. Feed-ul e un sistem sofisticat de personalizare care învață rapid ce te reține. Fiecare secundă petrecută pe un clip, fiecare pauză, fiecare reacție devine un semnal. Platforma îți livrează conținut calibrat fin pentru vulnerabilitățile tale cognitive: curiozitate, indignare, validare socială, frică de a rata ceva (FOMO). În timp, feed-ul devine mai bun decât tine la a anticipa ce te va face să mai rămâi.

Avem, desigur, și mecanismul recompensei. Scroll-ul funcționează ca un slot machine. Nu știi ce urmează, dar știi că, din când în când, apare ceva extrem de interesant, amuzant sau relevant. Impredictibilitatea este cheia. Dacă tot conținutul ar fi mediocru, ai pleca. Dacă ar fi tot extraordinar, te-ai satura. Dar combinația imprevizibilă dintre banal și captivant te ține prins într-un ciclu de anticipare continuă.

Toate aceste explicații (design persuasiv, algoritmi adaptați, recompensă variabilă, presiune socială) conturează o imagine în care utilizatorul este, într-un fel, capturat. Scrollăm pentru că aplicațiile sunt construite să ne țină acolo. Însă aș mai adăuga aici un element.

Dincolo de manipulare și design, există și un motiv mai simplu și mai inconfortabil. Scroll-ul e singura activitate complet lipsită de miză. Nu produce nimic. Nu îți optimizează corpul. Nu îți dezvoltă cariera. Nu te face mai bun. E un spațiu suspendat de la orice presiune de performanță. Și poate tocmai asta îl face atât de seducător.

În paralel, trăim într-o cultură care transformă aproape orice activitate într-un proiect de optimizare personală.

Obsesia pentru productivitate a apărut, evident, la locul de muncă. Capitalismul industrial a funcționat, de la început, pe baza unei obsesii pentru eficiență. Timpul a devenit măsurabil și monetizabil. Orele au fost împărțite în unități clare, productivitatea a fost cuantificată, iar valoarea unui angajat a început să fie evaluată în funcție de output. Toate au construit o cultură în care fiecare minut trebuia să producă ceva.

Logica asta nu a rămas în fabrici și birouri. În timp, s-a infiltrat în viața personală. Am început să ne raportăm la noi înșine ca la niște mici întreprinderi individuale. Suntem proiecte în lucru. Avem obiective (slăbit, învățat o limbă, alergat un semi-maraton), strategii de creștere, planuri de optimizare.

Până la urmă, ce fel de om ești dacă nu vrei constant să fii mai bun? Să fii cea mai bună versiune a ta? Acest lucru a căpătat, evident, și o dimensiune morală deci preocuparea constantă, chiar obsesivă, pentru dezvoltarea personală a devenit una dintre cele mai de dorit calități la o persoană.

Iar din momentul în care dezvoltarea personală capătă o dimensiune morală, neproductivitatea, inevitabil, spune și ea despre tine ceva. Nu ești un om destul de disciplinat și îți irosești potențialul. Dacă nu citești constant, dacă nu înveți ceva nou, dacă nu mergi la sală, dacă nu îți monitorizezi somnul sau alimentația, stagnezi. Nu îți faci datoria.

Rezultatul? Dezvoltarea personală a devenit o industrie. Nu doar cariera trebuie îmbunătățită, ci și corpul, mintea, relațiile, somnul, alimentația. Cititul trebuie să fie eficient. Podcasturile trebuie ascultate la viteză 1.5x ca să bagi cât mai multă informație în tine. Sportul trebuie monitorizat. La finalul anului, Letterboxd îți zice câte filme ai văzut, Goodreads câte cărți ai citit și Spotify câte ore de muzică ai ascultat și dacă ești în top x % ai fanilor unui artist pe care îl placi.

De aici și o pleiadă întreagă de influenceri concentrați pe dezvoltare personală, unii dintre cei mai de succes din lume.

Ei vin cu rutine, sisteme. Dimineți optimizate, seri optimizate, vieți optimizate. Îți spun cum să te trezești mai devreme, cum să muncești mai concentrat, cum să mănânci mai curat, cum să gândești mai eficient. Fiecare gest are un scop, fiecare obicei trebuie să lucreze pentru tine. Chiar și plăcerea trebuie domesticită: să nu fie prea multă, să nu fie risipă, să nu devină lene.

Mesajul de fond e mereu același: dacă nu evoluezi constant, rămâi în urmă. Dacă nu te îmbunătățești, e vina ta. Ai la dispoziție instrumente, informație, modele. Orice stagnare devine un eșec personal.

În acest peisaj, nu mai există aproape niciun spațiu legitim pentru timp mort. Pentru activități care nu duc nicăieri. Și prin această lentilă cred că ar trebui să ne uităm și la doomscrolling.

Doomscrolling-ul e opusul absolut al tuturor acestor lucruri. Nu e o rutină care te ajută să fii mai productiv. Nu e un obicei sănătos. Nu are rezultate. Nu poate fi optimizat fără să-și piardă sensul. Nu te face interesant, mai disciplinat sau mai performant. E momentul în care renunțăm, măcar temporar, la ideea de livrabil. Nu trebuie să demonstrăm nimic nimănui, nici măcar nouă.

N-aș zice că e relaxant, ci mai degrabă anesteziant. Și asta îl face perfect adaptat unei culturi în care presiunea de a fi mereu mai bun devine obositoare.

Sigur că ideal ar fi să faci o plimbare fără să-ți pui căștile, să stai să te uiți efectiv pe pereți și să faci o sesiune sănătoasă de visat cu ochii deschiși.

Numai că dacă luăm în calcul ce spuneam mai sus despre cum aceste platforme sociale sunt făcute să ne țină legați de ele, putem să ne dăm seama de ce cel mai apropiat refugiu e tot telefonul.

Atât creatori de conținut dar mai ales oameni obișnuiți ne spun pe Instagram și TikTok cum de acum înainte vor face lucrurile mai cu intenție, vor sta mai departe de ecrane, vor citi cărți mai multe, se vor uita la filme, se vor reapuca de hobby-urile pe care le-au abandonat etc. Ceea ce e o reacție de înțeles la mediul digital actual.

În primul rând, e oboseala cognitivă. Suntem expuși zilnic la un volum uriaș de informație fragmentată: notificări, breaking news, reels, opinii, scandaluri, meme-uri, notificări din nou. Creierul nostru nu a evoluat pentru un flux continuu de stimuli scurți și intensi. Iar după ani de hiper-stimulare, mulți oameni încep să simtă că nu mai pot gândi cu adevărat. Că nu mai pot citi 30 de pagini fără să verifice telefonul. Că nu mai pot sta cu un gând fără să-l întrerupă ceva. Offline-ul poate să fie și o formă de recuperare a atenției.

În al doilea rând, e și dorința de autenticitate. Online-ul a devenit din ce în ce mai performativ. Fiecare experiență pare pregătită pentru a fi postată. Și dacă nu e pregătită, a fost pregătită special ca să nu pară pregătită. Fiecare reacție e calibrată pentru public. Știm că suntem văzuți și ne comportăm ca atare, e inevitabil. În timp, asta produce o ușoară alienare: simți că trăiești și pentru tine, și pentru un potențial public invizibil. A fi offline poate să însemne și a trăi un moment fără să te gândești cum ar arăta într-un story. E o încercare de a separa viața de conținut.

Mai e și nevoia de conexiune reală. Paradoxal, într-o lume hiperconectată, mulți oameni se simt mai singuri și simt că conexiunile din online sunt mai degrabă superficiale. Nu știu dacă asta e neapărat adevărat, dar cred că e clar că așa se simte. Offline-ul promite conversații mai lente, poate mai incomode uneori, dar peste toate, o conexiune reală (orice o însemna asta).

Și cred că e o reacție la pierderea controlului asupra a ce consumăm. Cât decidem noi la ce ne uităm și cât decide algoritmul? Pentru că, dacă suntem sinceri, de multe ori nu mai știm exact de ce vedem ce vedem. Nu am ales noi următorul clip. Ele curg și se infiltrează în atenția noastră fără să fi trecut printr-un filtru conștient. Offline-ul, în schimb, pare să redea iluzia (sau poate realitatea) alegerii. Aleg eu ce carte citesc. Aleg eu cu cine mă văd. Aleg eu ce muzică ascult, cap-coadă. Aleg eu cât durează conversația.

Și fiecare are un feed atât de personalizat, atât de dedicat propriei persoane, încât monocultura e moartă și rareori mai știm cu adevărat la ce se uită ceilalți pe net. Asta, din nou, te face să te simți singur. Pentru că dacă fiecare trăiește într-un feed diferit, experiența colectivă se fragmentează. Nu mai există aproape nimic comun.

Nu mai există aceleași emisiuni văzute de toată lumea, aceleași articole discutate a doua zi, aceleași momente culturale sincronizate. Există micro-bule, micro-trenduri, micro-scandaluri. Toate intense, dar izolate.

Iar asta produce un tip nou de singurătate: nu doar că petreci mult timp pe ecran, dar nici măcar nu-l petreci împreună cu ceilalți în același univers simbolic.

Nu e de mirare, așadar, că a venit și reculul. După ani de accelerare continuă, de optimizare a timpului și a atenției, de conexiune permanentă, apare aproape inevitabil o mișcare de reechilibrare. Offline-ul începe să fie poziționat ca alegere activă, ca formă de igienă mentală și chiar ca statement cultural.

E o mișcare care a început de aproape 10 ani la nivel global, dar a luat serios avânt recent și nu mai e deloc marginală. Apar retreat-uri fără telefoane, cluburi de lectură care pun accent pe întâlnirea fizică, evenimente unde accesul la internet e limitat intenționat, spații care promovează conversația fără ecrane. Offline-ul devine, paradoxal, un produs. Se ambalează, se vinde, se transformă în experiență premium. În online, totul se monetizează. Și offline-ul.

Există și un semn mai concret că lucrurile se mișcă: apar tot mai multe produse, evenimente și business-uri construite în jurul ideii de a fi offline.

În SUA și în Occident, fenomenul e din ce în ce mai răspândit.

Vorbim despre companii care monetizează dorința de a ieși din online. Despre startup-uri care vând întâlniri față în față. Despre evenimente unde telefoanele sunt încuiate la intrare. Despre concerte secrete, cine cu necunoscuți, cluburi de lectură, seri de speed dating reinventate pentru o generație crescută cu swipe-ul.

La noi, avem deja evenimentele „date me, maybe” organizate la Random House pentru oamenii care s-au săturat de aplicațiile de dating și vor să cunoască oameni în viața reală, de exemplu.

Dincolo de asta, devin populare acum și așa-zisele dumb phones, adică telefoane simple, cu funcții foarte limitate, care fac doar apeluri și SMS-uri.

Mai mult, a apărut și un alt gadget care reflectă aceeași dorință de a limita timpul petrecut în fața ecranelor: Brick. Spre deosebire de un dumb phone, Brick nu înlocuiește smartphone‑ul tău, ci îl blochează fizic atunci când vrei să te concentrezi sau să ieși din fluxul digital. Practic, instalezi aplicația asociată și apoi, doar atingând telefonul de dispozitivul Brick, smartphone‑ul îți blochează accesul la aplicațiile pe care le alegi până când te întorci și atingi din nou Brick pentru a le debloca.

Și e vorba și de ce simbolizează ideea de offline. Un articol din Business Insider ne spune că „offline is the new luxury”: capacitatea de a te deconecta devine un semn de statut. Nu în sensul clasic al luxului ostentativ, dar mai degrabă ca dovadă că îți permiți să nu fii permanent disponibil. Să nu răspunzi instant la email. Să nu fii prins într-un ciclu continuu de notificări. Să alegi să fii prezent undeva, cu cineva.

Însă dincolo de monetizarea conceptului și de acapararea lui ca status symbol, dorința de a trăi analog e trăită de cele mai multe ori… online.

Oamenii postează despre pauze de social media, detox digital, despre flip phone-uri sau hobby-uri IRL, transformând dorința de a se deconecta într-un spectacol vizibil pentru ceilalți. „Digital detox” are peste 606.000 de postări pe Instagram și aproape 66.000 pe TikTok; „social media break” are 127.000 de postări pe Instagram și 11.700 pe TikTok. Chiar și dumb phones fac parte dintr-un un trend, cu 108.000 de postări pe Instagram și aproape 45.000 pe TikTok. În loc să fie un refugiu privat, offline-ul devine un nou obiect de performativitate online.

Hobby-urile analog și timpul petrecut fără ecrane au fost integrate într-un nou limbaj al esteticii digitale. Fotografia pe film, jurnalul de mână, lectura, toate au devenit hashtag-uri uriașe: 14 milioane postări despre camerele pe film, 2,1 milioane despre junk journaling și 46,6 milioane despre citit, doar pe Instagram.

Întreaga estetică „things I do instead of doomscrolling” sau „anti-brain rot” s-a transformat într-un micro-trend, un nou tip de conținut performativ pe YouTube, Instagram și TikTok.

Postările despre viața offline, detox digital sau dumb phones fac parte dintr-o nouă categorie de trend-uri, unde valoarea nu stă neapărat în pauza reală de ecrane, ci în cât de cool sau autentic arată pe feed. E un fel de iluzie colectivă la care ne dăm acordul cu toții să participăm, dar despre care nu vorbim direct.

Dorința de a fi offline a ajuns un trend, a ajuns să fie monetizată, folosită ca simbol al statutului. Offline-ul devine doar un nou tip de conținut, un alt micro-trend, și nu mai e neapărat despre a te elibera de digital, ci despre a arăta că faci asta. Ceea ce ar trebui să fie o experiență intimă, autentică, devine vizibil, performativ și, într-un final, tot un produs digital.

Audierea era organizată de subcomisia care se ocupă de monopoluri și, cel puțin teoretic, urma să se concentreze pe ce implicații economice ar putea avea o fuziune care ar putea schimba radical industria de entertainment americană.

O parte din întrebări chiar au vizat aceste teme. Însă o parte a audierii a fost deturnată rapid spre un cu totul alt registru. Mai mulți senatori republicani au folosit timpul alocat pentru a ataca Netflix pe teme culturale și au acuzat compania că promovează „wokeness”, politici de diversitate și conținut pe care l-au descris drept nepotrivit sau „sexualizat”, inclusiv în producții destinate copiilor.

Pentru povești mai bune decât ar putea să spună vreodată Netflix, recomand un bilet la conferința The Power of Storytelling (21-22 martie) de anul ăsta. Line-up-ul complet e aici. Cine nu merge are 10 ani de ghinion.

Senatorul Eric Schmitt a adus în discuție o postare Netflix din iunie 2020, publicată în contextul protestelor de după moartea lui George Floyd, prezentând-o ca pe o declarație politică a companiei. Postarea respectivă promova de fapt un video realizat de un scenarist Netflix, dar Sarandos, care a spus că nu știa de existența ei, n-a ezitat să o catalogheze rapid drept o greșeală și a ținut să precizeze că Netflix nu are o agendă politică.

Senatorul Josh Hawley a continuat în aceeași direcție și a spus că „aproape jumătate” din conținutul Netflix pentru copii ar conține materiale „controversate” sau legate de „ideologia transgender”, fără să ofere, evident, surse credibile. Ulterior, s-a arătat că cifra provine dintr-un raport realizat de Concerned Women for America, o organizație conservatoare, care a clasificat drept „sexualizat” inclusiv cazuri minore de reprezentare LGBTQ, pe baza unei metodologii neclare.

Atacurile nu au fost spontane. Scriitoarea Parker Molloy remarca că mai multe întrebări adresate lui Sarandos au reluat aproape identic pasaje dintr-un raport de 47 de pagini intitulat Fedflix: Netflix, The Federal Government, and the New Propaganda State, realizat de Oversight Project, o organizație creată inițial în interiorul Heritage Foundation. Conform Deadline, raportul fusese distribuit în avans unor senatori republicani, iar autorii lui au redactat inclusiv întrebări care au fost apoi citite aproape cuvânt cu cuvânt în timpul audierii.

Raportul susține că Netflix ar avea un rol „disproporționat” în „modelarea ideologică” a publicului american și că ar funcționa ca un vector de propagandă favorabil stângii politice. El recomandă explicit ca orice viitoare achiziție realizată de Netflix să fie analizată „cu o intensitate extremă” de către agențiile federale relevante.

Devine evident că aici nu mai este vorba doar despre o fuziune sau despre conținutul unei platforme, ci despre modul în care puterea politică începe să trateze infrastructura culturală a internetului ca pe un teritoriu ce trebuie controlat, nu doar reglementat. Culture war folosit ca instrument de reglementare. Antitrust-ul, în acest cadru funcționează ca pârghie politică: un mod de a condiționa creșterea unei companii de conformitatea ei ideologică.

În mod tradițional, o analiză antitrust ar trebui să se concentreze pe prețuri, competiție, bariere de intrare și efecte asupra consumatorilor. În schimb, Netflix a fost pus să răspundă pentru reprezentare rasială, pentru conținut LGBTQ și pentru postări pe social media vechi de șase ani. Aceste elemente nu au legătură directă cu structura pieței, dar au devenit relevante pentru că pot fi transformate în argumente politice împotriva expansiunii companiei.

Mesajul transmis companiilor este simplu și creepy în același timp: poți deveni prea mare doar dacă ești și suficient de docil. Iar Netflix a ales să fie docilă.

Comportamentul lui Ted Sarandos din sala de audiere are sens doar dacă îl citești ca pe începutul unei conformări. În fața unor acuzații evident denaturate, CEO-ul Netflix nu a corectat informațiile, nu a apărat compania și nu a pus limite. A ales să se distanțeze de propriul conținut, să numească „o greșeală” o postare de solidaritate cu protestele din 2020 și să insiste că Netflix „nu are nicio agendă politică”.

Este același reflex care a ghidat Facebook/Meta timp de aproape un deceniu. În 2016, o singură acuzație vag documentată despre presupusă cenzură anti-conservatoare a fost suficientă pentru a declanșa un lanț de concesii. Zuckerberg a invitat lideri conservatori la sediu, a promis reforme, a concediat echipa editorială care modera Trending Topics și a predat decizia unui algoritm. Rezultatul a fost explozia fake news-ului, dar, mai important, validarea strategiei de presiune: dacă acuzi suficient de tare, compania cedează.

De fiecare dată, concesia a fost prezentată ca un gest rezonabil, temporar, tehnic. În realitate, fiecare pas a confirmat narațiunea adversarilor. Ani de zile, Meta a ajustat regulile, a creat echipe dedicate relației cu organizații conservatoare și a evitat măsuri care ar fi afectat disproporționat publisherii de dreapta. Presiunea nu a scăzut niciodată. Dimpotrivă, s-a intensificat.

Capitularea finală a venit în ianuarie 2025, când Meta a eliminat complet fact-checking-ul, a renunțat la programele DEI și a adoptat exact limbajul criticilor săi: „cenzură”, „bias politic”, „tipping point cultural”. Contextul nu a fost accidental. Zuckerberg se întâlnise cu Trump, donase la inaugurare, consultase consilieri din cercul administrației și promovase figuri republicane-cheie în poziții de putere. Instituțiile care au orchestrat presiunea ani la rând ajunseseră, efectiv, în interiorul companiei.

Netflix se află acum la începutul acestui drum, iar Sarandos a transmis că Netflix este dispus să se conformeze, să se distanțeze de propriile decizii editoriale și să vorbească pe limba administrației. Exact așa a început și povestea Facebook. Iar dacă istoria recentă ne-a învățat ceva, este că aceste concesii nu opresc presiunea. O legitimează.

Cred că ce se întâmplă acum un semnal mult mai larg despre direcția în care marile companii tech și media americane încep să se așeze față de puterea politică. După ani în care au pozat în actori globali, neutri, ghidați de piețe și algoritmi, vedem o reașezare clară: apropierea de statul american, de administrația aflată la putere și de agenda ei ideologică.

Pentru mult timp, relația a fost inversă. Politicienii alergau după platforme, le chemau la audieri, le amenințau cu reglementări. Acum, balanța se schimbă. Companiile nu mai așteaptă să fie constrânse. Anticipează. Ajustează discursul și politicile înainte ca presiunea să devină insuportabilă. Netflix, Meta, dar și alte companii mari din tech par să fi ajuns la aceeași concluzie: e mai sigur să te aliniez puterii decât să te prezinți drept actor independent într-un moment în care statul își redescoperă apetitul pentru control cultural.

Problema este că această aliniere nu se oprește la granițele SUA. Netflix, Meta, Google sau Amazon nu sunt companii naționale în sens clasic. Ele sunt infrastructură globală. Deciziile luate pentru a face pe plac Congresului sau Casei Albe ajung să se aplice automat și publicului din Europa, America Latină sau Asia.

Pentru Europa, asta creează o tensiune reală. Pe de o parte, UE încearcă să reglementeze platformele prin instrumente precum DSA sau DMA, cu accent pe transparență, concurență și drepturi fundamentale ale utilizatorilor. Pe de altă parte, conținutul și politicile acestor platforme sunt tot mai influențate de un context politic american care devine din ce în ce mai ostil față de ideea de diversitate culturală, reprezentare și pluralism.

Practic, Europa riscă să ajungă într-o situație paradoxală: să aibă reguli mai progresiste pe hârtie, dar să consume produse culturale filtrate prin fricile și obsesiile politice ale Washingtonului.

Dacă această strategie funcționează (dacă Netflix obține aprobarea pentru fuziune după ce semnalizează suficient de clar că „a înțeles mesajul”) atunci precedentul global devine extrem de periculos. Orice guvern va putea spune, explicit sau implicit: vrei să crești, vrei să cumperi, vrei să te extinzi? Atunci aliniază-te. Nu neapărat la o lege, ci la o narațiune. La o viziune despre ce este acceptabil cultural.

Problema e că datele reale au fost mereu mai nuanțate, iar politicile publice construite pe această panică riscă să facă mai mult rău decât bine.

Doar ca să recapitulăm, pe scurt. O meta-analiză din 2024 care a sintetizat 46 de studii asupra utilizării social media și sănătății mintale la tineri nu a găsit dovezi consistente că social media este corelată cu probleme serioase de anxietate sau depresie. Autorii au concluzionat că datele existente nu susțin afirmațiile despre efecte negative clare și că multe studii au limitări metodologice semnificative.

Există și cercetări longitudinale (urmărind aceiași tineri în timp) care arată rezultate similare: nu există o asociere clară între frecvența activităților pe social media (postări, like-uri, comentarii) și apariția simptomelor de anxietate sau depresie în anii următori. Acest tip de studiu e mult mai relevant pentru cauzalitate decât capturile de moment.

Și acum, să ne întoarcem în prezent.

Două studii mari apărute recent (unul din Australia, altul din Marea Britanie) lovesc din nou în povestea creată de Haidt, care dintr-un motiv care îmi scapă continuă să fie invitat la toate podcasturile din lume și să fie luat în serios chiar de politicieni importanți.

Studiul australian, publicat în JAMA Pediatrics, a urmărit peste 100.000 de adolescenți timp de trei ani și arată ceva ce ar trebui să pună pe gânduri orice politician: relația dintre folosirea rețelelor sociale și starea lor de bine nu e liniară.

Adolescenții care folosesc moderat social media au cele mai bune rezultate. Cei care folosesc excesiv au rezultate mai slabe. Dar, surpriză: și cei care nu folosesc deloc rețelele sociale au, în medie, o stare mai proastă.

Mai mult, efectele diferă în funcție de vârstă și sex. Pentru băieții din adolescența târzie, lipsa totală a rețelelor sociale e asociată cu rezultate mai proaste decât utilizarea excesivă. În clasele 10–12, băieții care nu foloseau deloc social media aveau de trei ori mai multe șanse de a raporta un nivel scăzut de bunăstare față de utilizatorii moderați. Asta nu înseamnă că rețelele sociale fac bine de sine stătătoare, dar sugerează clar că ideea de rău inerent este, pur și simplu, greșită.

În paralel, un studiu realizat de Universitatea din Manchester, publicat în Journal of Public Health, a urmărit 25.000 de copii între 11 și 14 ani timp de trei ani școlari. Concluzia este și mai directă: timpul petrecut pe social media sau în jocuri video nu cauzează probleme de sănătate mintală. Deloc. Creșterea utilizării rețelelor sociale nu a avut niciun impact negativ asupra simptomelor de anxietate sau depresie în anul următor. Zero. Nici măcar un „efect mic”.

Ambele echipe de cercetare subliniază același lucru pe care oamenii panicați de pericolele social media îl ignoră constant: direcția cauzalității e probabil inversă. Tinerii care se simt deja prost, care sunt izolați sau nu au parte de sprijinul necesar, ajung să folosească tehnologia diferit; nu tehnologia îi aduce acolo. Social media are funcții sociale reale: e locul unde adolescenții își trăiesc viața socială. A-i scoate complet din aceste spații nu îi întoarce într-o lume pre-digitală idilică, ci îi taie de la propriul lor grup social.

În mod ironic, Australia, țara din care vine unul dintre aceste studii, a ales să impună o interdicție generală pentru copiii sub 16 ani, bazată exact pe premisa infirmată de propriile date. Politica riscă să ia adolescenți care ar fi fost utilizatori moderați și să-i împingă forțat în categoria „fără utilizare”, asociată cu o stare de bine mai scăzută.

Și oamenii afectați direct de latura întunecată a rețelelor sociale înțeleg nuanțele. Într-un interviu acordat The Guardian, Ian Russell, tatăl unei adolescente de 14 ani care s-a sinucis „pentru că suferea de depresie și de efectele negative ale conținutului online”, spune că nu e de acord cu interzicerea accesului la rețele sociale pentru minori:

„Există riscul să ne grăbim prea tare și să căutăm soluții rapide,” spune el. „Dacă ar fi existat soluții simple și imediate, sincer, le-am fi găsit deja.”

Argumentele principale formulate de Russell și de alți opozanți ai unei interdicții sunt bine cunoscute de cei care urmăresc această dezbatere: copiii vor căuta alternative mai periculoase; vor găsi modalități de a ocoli limitele de vârstă; vor avea un șoc în momentul în care împlinesc 16 ani și sunt aruncați brusc în lumea „cu risc ridicat” a rețelelor sociale; iar anumite grupuri — precum copiii LGBTQ+ sau neurodivergenți — vor fi private de surse online valoroase de sprijin și conexiune.

Russell e în favoarea reglementării, dar spune că aceasta trebuie să fie rezonabilă și proporțională. El folosește o altă analogie din lumea offline: mașinile și traficul rutier. „Vor exista victime în accidente. Este trist și tragic când se întâmplă, și acceptăm asta. Nu spunem: copiii sub 16 ani nu ar trebui să meargă cu mașina ca să îi protejăm. Spunem că cei sub 12 ani trebuie să stea întotdeauna într-un scaun special. Spunem că toată lumea din mașină, indiferent de vârstă, trebuie să poarte centura de siguranță. Industria este obligată să respecte măsuri de siguranță… Nu interzicem în bloc deplasarea pe drumuri pentru cei de 16 ani.”

Logica e simplă și, tocmai de aceea, ignorată sistematic în dezbaterea publică: nu interzici complet un lucru care face parte din viața de zi cu zi doar pentru că există riscul să facă și rău. Îl reglementezi inteligent, reduci riscurile, îi protejezi pe cei vulnerabili și îi responsabilizezi pe cei care dețin puterea; în cazul de față, platformele.

Atât studiul australian, cât și cel britanic spun același lucru, în limbaj academic: problema nu e existența rețelelor sociale, ci contextul, tipul de utilizare și sprijinul din jurul copiilor.

De altfel, cercetătorii australieni spun explicit că social media are și costuri, și beneficii. Utilizarea excesivă e asociată cu starea mintală mai rea, dar abstinența totală poate însemna conexiuni pierdute. Asta ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru orice politician care crede că „mai puțin” sau „deloc” e automat mai bine.

Vorbim de oameni absolut dezgustători ca Nick Fuentes, frații Tate, Myron Ganes de la Fresh & Fit etc. Oamenii nu mai au absolut nicio jenă și nicio dorință de a-și ascunde extremismul în vreun fel.

Însă alături de ei era și Braden Peters, influencerul de 20 de ani cunoscut în online drept Clavicular. E un amestec de guru de self-improvement, experiment biomedical ambulant și meme viu al internetului masculin radicalizat.

Clavicular e unul dintre cei mai mari influenceri din lume la ora actuală din comunitatea de „looksmaxxing”, care are câteva idei fixe și absurde: atractivitatea fizică e cheia puterii sociale, masculinitatea se construiește cu durere și disciplină și dacă vrei să câștigi în viață, trebuie să-ți modifici corpul până la extrem ca să ajungi la forma ta ideală.

Clar peste 110.000 de followers pe platformea de streaming Kick și aproape 700.000 pe TikTok, unde milioane de bărbați tineri îl urmăresc făcând lucruri uneori halucinante în numele optimizării fizice. Conținutul lui e construit pe șoc: dacă el își poate modifica corpul în direct, în fața camerei, atunci oricine poate. A ajuns, într-un singur an, unul dintre cei mai cunoscuți streameri de pe Kick.

Live-urile lui sunt maratoane haotice în care vorbește despre cum să ajungi la „înălțare” („to ascend”): să arăți mai bine, să domini social și să ajungi în pat cu femei. Fragmentele ajung rapid pe TikTok și Instagram, unde strâng sute de mii de vizualizări și își găsesc o audiență mult mai largă decât nucleul dur al manosferei.

Clavicular iese pe străzile din LA sau Miami, evaluează femei, le face „negging” spunându-le că au maxilarul greșit sau discută cu alți bărbați despre „body count”-uri și cum ar trebui să se îmbrace iubitele lor.

În noiembrie 2025 a devenit viral după ce s-a filmat injectându-și iubita de atunci cu peptide pentru dizolvarea grăsimii în obraz, o procedură DIY care, în lumea reală, poate să ducă la leziuni nervoase, deformări ale pielii sau necroză tisulară.

Tot acest spectacol e, evident, legat de o promisiune comercială clară. Pe site-ul lui, Clavicular își direcționează fanii către „Clavicular System”, un program plătit pe care îl descrie drept un „cadru bazat pe date, folosind metode experimentale pentru a depăși potențialul genetic”.

Pentru 50 de dolari, fanii primesc scoruri de simetrie facială, rutine de skincare „de nivel dermatologic” și lecții despre unghiuri de filmare pentru expunerea maxilarului. Pentru cei „sătui să vadă cum alți bărbați, mai norocoși genetic, iau ce li se cuvine”, există pachete premium de mii de dolari.

Limbajul e intenționat pseudo-științific și sună suficient de tehnic cât să pară legitim. Mesajul de fond rămâne însă același: corpul e o problemă de optimizare, iar limitele biologice pot fi depășite dacă ești dispus să plătești, să suferi și să riști.

Looksmaxxing-ul, pe scurt, e ideea că bărbații pot optimiza fiecare detaliu al corpului lor pentru a ajunge la o versiune ideală de masculinitate. În cazul lui Clavicular, asta înseamnă obsesia pentru lățimea claviculelor (de aici și pseudonimul), injecții cu testosteron de la 14 ani, steroizi anabolizanți, diete extreme și promovarea unor practici pseudo-științifice precum „bone smashing” (adică lovirea oaselor cu pumnul sau ciocanul pentru a le face, teoretic, mai late și mai „masculine”).

În universul looksmaxxing-ului, corpul devine un proiect permanent, iar orice trăsătură fizică e redusă la un scor: maxilarul e prea slab, claviculele prea înguste, procentul de grăsime prea mare, statura prea mică. Totul poate fi îmbunătățit, dacă ești dispus să suferi suficient. Durerea e virtute. Cu cât procesul e mai brutal, cu atât rezultatul e considerat mai autentic.

Limbajul folosit în această comunitate e o combinație de jargon medical improvizat, termeni din gaming și idei preluate din cultura incelilor.

„Ascend” înseamnă să urci pe o scară imaginară a atractivității și a valorii sociale, „hardmaxx” presupune intervenții radicale asupra corpului, iar „gigachad” e final boss-ul: bărbatul care a atins forma supremă de masculinitate. În această logică, succesul social, sexual și chiar politic e explicat aproape exclusiv prin felul în care arăți. De altfel, Clavicular a și spus că deși ca ideologie e mai apropiat de JD Vance, dacă ar concura la alegerile prezidențiale cu Gavin Newsom, l-ar vota pe Newsom, chiar dacă e „un mincinos și un degenerat” pentru că JD Vance arată „subuman”.

Deși Clavicular evită, cel puțin la suprafață, să se revendice explicit de la o ideologie politică coerentă, looksmaxxing-ul nu e deloc neutru. Subtextul lui e profund rasializat: idealul „gigachad”-ului e aproape întotdeauna alb, hiper-masculin, agresiv și construit în opoziție cu orice e perceput ca slab, feminin sau „degenerat”. White supremacy-ul nu e mereu rostit, dar e acolo, sub sufrafață. Face parte din estetică.

Legătura devine și mai clară când te uiți la anturaj. Clavicular a apărut într-un într-un stream alături de Nick Fuentes, unul dintre cei mai cunoscuți neo-naziști din SUA, într-o conversație relaxată. Nu l-a contrazis, nu s-a delimitat, nu a problematizat nimic din ce spunea Fuentes. Din contră, prezența lui acolo a funcționat ca o normalizare: publicul lui, format în mare parte din tineri atrași de self-improvement și estetică masculină, a fost expus direct discursului antisemit și misogin lui Fuentes, fără niciun filtru.

De altfel, Clavicular a explodat cu adevărat în momentul în care a intrat pe radarul extremei drepte americane. Luna trecută, Fuentes nu doar că l-a validat public, ci l-a și integrat simbolic în propria mitologie: el, „filosoful”, Clavicular, „războinicul”. În acest univers, candidații politici nu mai sunt evaluați pentru idei sau programe, ci pentru maxilar, procent de grăsime etc. Looksmaxxing-ul devine astfel și un criteriu politic.

Ideologia lui Clavicular se integrează perfect în extrema dreaptă americană. Sneako, un alt creator popular pe Kick, a spus că ar vota cu democrații nu din convingeri ideologice, ci pentru că îl consideră pe JD Vance „dezgustător”, în timp ce Gavin Newsom ar fi un „total Chad”, cu o soție „ariană, caucaziană”.

Această uniune de ideologii formează un amestec de patologii ale internetului: dismorfie corporală, rasism afișat fără jenă, cinism total și un hiper-individualism care golește politica de orice conținut. Corpul, ca simbol al puterii, al meritului și al „adevărului”.

Fenomenul nu apare din neant. El se leagă de o anxietate masculină tot mai vizibilă în rândul tinerilor, amplificată de figuri precum Andrew Tate și de ecosisteme online care glorifică hiper-masculinitatea. S-a format o adevărată cultură a „looks-ism”-ului, care prinde foarte bine într-un segment de bărbați tineri, furioși, deziluzionați și tot mai izolați social.

Ce vedem în live-urile lui Clavicular sunt adolescenți și tineri care își droghează, forțează și disprețuiesc propriile corpuri pentru validarea altor bărbați din comentarii. Ritualuri de durere și obsesie care, până nu demult, erau asociate aproape exclusiv cu presiunea pusă pe corpurile femeilor au trecut acum la bărbați.

Ceea ce face ca Clavicular să fie mai mult decât un freak show online e felul în care algoritmii îl scot din bula manosferei și îl livrează maselor. Majoritatea celor care ajung să-i vadă clipurile pe TikTok sunt spectatori ocazionali, atrași de următorul moment șocant. Looksmaxxing-ul devine astfel entertainment.

În acest context, radicalizarea începe cu anxietăți foarte intime dar și comune: cum arăt, de ce nu sunt dorit, de ce alții par să câștige fără efort. De aici, drumul spre misoginie, rasism și nihilism e scurt și aproape logic. Dacă lumea e o competiție genetică, atunci empatia e o slăbiciune.

Având în vedere că până și ING și LIDL au venit propriile versiuni de wrapped, m-am gândit că doar nu-s eu mai prost.

Ce voiam să zic e că vă las cu o listă fffff atent selectată de articole scrise de mine anul ăsta care sunt chiar OK și cărți citite de mine care sunt mai mult decât OK.

Ce am scris în 2025

20 de ani de YouTube. Cum a ajuns o platformă video să creeze un ecosistem de miliarde, care hrănește pe toată lumea

Fiind prima platformă care a oferit un model de venit sustenabil, e locul care în prezent găzduiește cei mai importanți creatori de conținut la nivel global. În România, ca și în străinătate, YouTube este în același timp o rampă de lansare, o sursă de venit, un spațiu de exprimare și, pentru mulți, un loc de muncă full time.

Ceea ce a început ca un depozit online în care îți puteai arunca videoclipurile pe care voiai să le arăți prietenilor a devenit în timp o adevărată mașinărie de produs conținut și bani. De la primii creatori de conținut, adevărați pioneri digitali sau primele parteneriate cu branduri până la platforma profesionistă care este astăzi, aruncăm o privire pe ce a însemnat și înseamnă YouTube astăzi, la nivel global, dar mai ales în România.

Citește aici.

Te ascultă sau nu telefonul pe ascuns, ca să-ți livreze reclame? Realitatea e mult mai sumbră decât credem

E probabil cel mai răspândit mit din lume: telefonul ne ascultă. Marile companii de tehnologie ne ascultă conversațiile pe ascuns, cu ajutorul telefonului, pentru a ne servi apoi reclame fix la produsele despre care am vorbit recent. Numai că e fix asta: un mit.

Poate pare greu de crezut și coincidența prea mare, având în vedere câți oameni spun că au văzut reclame fix la produsele despre care au vorbit recent cu prietenii, însă giganții tech nu ne ascultă convorbirile. Ar fi aproape imposibil, tehnic vorbind, să facă asta. În plus, realitatea e, de fapt, mult mai sumbră: nici nu au nevoie să facă asta, ca să ne servească cele mai bune reclame.

Telefonul nu trebuie să te asculte, ca să știe ce gândești. Este suficient ce lași în urmă online.

Citește aici.

Scurtătura către Dumnezeu. Chatboturile religioase promit conectarea spirituală la doar un click distanță

Chatboturile religioase au explodat în popularitate în ultimii ani și tot mai multe biserici par dispuse să îmbrățișeze tehnologia. Biserica luterană din Finlanda a oficiat recent o slujbă religioasă creată de inteligența artificială.

Tendința reflectă o schimbare mai amplă în modul în care oamenii își practică religia și interacționează cu credința în era digitală. Aplicații precum Bible Chat oferă utilizatorilor rugăciuni la momentul potrivit, interpretări ale versetelor biblice și chiar sfaturi spirituale generate de AI, adaptate nevoilor. Pot fi un instrument valoros pentru aprofundarea credinței, mai ales pentru cei care nu au acces facil la îndrumare religioasă tradițională.

Dar integrarea AI în religie ridică și întrebări etice importante. E discutabil dacă un algoritm poate oferi cu adevărat îndrumare spirituală autentică și rămâne de văzut dacă astfel de aplicații riscă să transforme credința într-un serviciu automatizat, lipsit de dimensiunea umană esențială.

Citește aici.

Rețeaua Fediverse vrea să schimbe internetul pentru totdeauna. Cât e utopie și cât e alternativă la social media

Pe fondul nemulțumirilor din ce în ce mai mari față de rețelele sociale consacrate, tot mai multă lume discută în ultimii ani, la nivel global, despre Fediverse – o rețea de platforme sociale și aplicații online interconectate, care funcționează împreună, chiar dacă sunt dezvoltate și administrate separat, de persoane sau organizații diferite.

Utilizatorii s-au săturat de platformele social media globale, care de multe ori contribuie la probleme de sănătate mintală, creează dependență, divizează oamenii, confirmă prejudecăți și colectează mai multe date personale decât ar trebui, printre altele.

Modelul de business care-ți livrează reclame personalizate și-ți vinde datele personale marilor branduri e fundamental opus intereselor oamenilor obișnuiți. Și tot mai multă lume își dă seama de asta.

Citește aici.

Legea majoratului online: protejarea tinerilor sau supraveghere generalizată?

Legea majoratului online, adoptată recent de către Senat, spune că ar încerca să protejeze tinerii pe internet. Organizațiile neguvernamentale care militează pentru libertatea internetului avertizează că această propunere legislativă ar putea ajunge să facă mai mult rău decât bine: o colectare excesivă și inutilă de date, fără a oferi, în cele din urmă, o protecție reală.

Problemele pe care le întâmpină tinerii pe platformele online pe care își petrec majoritatea timpului, precum TikTok, Instagram sau YouTube, sunt reale și merită să fie aduse în discuție. Având în vedere că un copil petrece în medie undeva la șase ore pe zi uitându-se în ecrane, e normal să vorbim despre formele de violență la care sunt expuși copiii pe social media.

Întrebarea este însă cum ajungem să discutăm despre asta și ce se întâmplă atunci când cei care propun legi nu iau în considerare drepturile copiilor, avertizările specialiștilor și greșelile făcute de alte țări, în acest domeniu?

Citește aici.

Un adolescent s-a sinucis după discuții cu ChatGPT. Răspunsul companiei ar trebui să transmită un semnal de alarmă în întreaga lume

OpenAI, compania care deține ChatGPT, spune că un adolescent de 16 ani s-a sinucis pentru că „nu a folosit cum trebuie” chatbot-ul și nu își asumă nicio responsabilitate pentru cele întâmplate.

Atitudinea companiei ar trebui să transmită un puternic semnal de alarmă pentru autoritățile de peste tot: aceste companii mari nu vor ezita să dea vina pe utilizatori și e nevoie să le reglementăm mult mai strict.

Citește aici.

Ce am citit în 2025

📚 Hoodwinked: How Marketers Use the Same Tactics as Cults. Autoarea arată, pe înțelesul tuturor, cum marketingul modern folosește aceleași mecanisme psihologice ca sectele: promisiuni de sens și apartenență, limbaj motivațional ambiguu, frica de a nu rămâne pe dinafară și lideri carismatici (a se citi influenceri) care știu exact ce butoane să apese. Ne arată cum ajungem să ne atașăm emoțional de produse, idei sau comunități create artificial și de ce e atât de ușor să confundăm consumul cu identitatea personală

📚 Black Pill: How I Witnessed the Darkest Corners of the Internet Come to Life, Poison Society, and Capture American Politics. E o coborâre ghidată în subsolurile internetului: forumuri obscure, cultura meme-urilor „ironice” (dar nu chiar), comunități care pornesc din a propaga ură „ironic” și ajung să normalizeze ura, cinismul și violența. Cartea urmărește cum aceste spații online au produs o viziune nihilistă asupra lumii („black pill”), cum au radicalizat oameni aparent obișnuiți și cum ideile născute acolo au ieșit din online, influențând discursul public și politica americană.

📚 Algospeak: How Social Media Is Transforming the Future of Language. Intrăm într-o nouă eră lingvistică, în care vocabularul nu mai evoluează doar prin interacțiunea dintre oameni, ci și sub influența directă a algoritmilor online. Lingvistul Adam Aleksic descrie „algospeak” ca pe un dialect născut direct din interacțiunea dintre oameni și algoritmii de moderare a conținutului.

„Algoritmii online joacă un rol esențial în toate aspectele științei etimologiei moderne. Ei controlează la ce cuvinte sunt expuși oamenii, cum se răspândesc aceste cuvinte și cât de popular devine un anumit cuvânt”, scrie Aleksic.

📚 No Filter: The Inside Story of Instagram. E povestea din interior a uneia dintre cele mai influente aplicații din lume, spusă fără aura glossy pe care Instagram a vândut-o ani la rând. Cartea urmărește drumul de la un startup mic, aproape accidental, la o platformă globală care a redefinit atenția, celebritatea și imaginea de sine, dar și compromisurile făcute pe parcurs. Presiunea de a crește continuu, relația tensionată cu Facebook și Zuckerberg, deciziile luate în grabă care au amplificat toxicitatea și dependența.

📚 Mood Machine: The Rise of Spotify and the Costs of the Perfect Playlist. Cartea arată cum obsesia pentru playlistul perfect, personalizat algoritmic, a schimbat nu doar felul în care descoperim muzică, ci și cum e produsă, promovată și monetizată: de la presiunea pusă pe artiști să facă piese „playlist-friendly”, până la diluarea ideii de album și la puterea uriașă concentrată în mâinile platformei.

Dar cum am ajuns aici? Și mai important…. ce înseamnă asta?

Totul a început cu “6 7”, o frază din melodia Doot Doot a rapperului din Philadelphia, Skrilla, lansată iarna trecută. Skrilla zice 6 7 cu referire la 67th Street în Philadelphia, unde s-a născut.

La scurt timp, tiktoker-ul matvii_grinblat a postat un videoclip în care un comentator sportiv, făcând referire la baschetbalistul din NBA LaMelo Ball, vorbea despre înălțimea lui în raport cu modul în care joacă. În momentul în care comentatorul spune „6’ 7””, începe să se audă melodia, iar pe ecran rulează un montaj cu secvențe din meciurile lui LaMelo Ball. Videoclipul a strâns peste 9,6 milioane de vizualizări în doar două luni.

De atunci momentul în care Skrilla spune “67” a început să fie folosit intens în edituri video făcute de fani pe TikTok și Instagram, în special în clipuri cu momente din NBA.

De aici, expresia a început să se răspândească rapid printre cei care postează despre NBA online, ajutată și de jucătorii din ligă care care se uită constant la acest edituri. Ulterior, jucătorii au tot găsit moduri subtile sau mai puțin să strecoare gluma în interviuri. Influencerul și jucătorul de baschet adolescent Taylen Kinney a adăugat și gestul cu mâinile acum celebru asociat cu 6 7.

Mema cu 6 7 a avut cumva un traseu din ce în ce mai întâlnit de meme-urile virale online: mai întâi apare saturarea printre cei care au răspândit-o inițial (în cazul acesta, comunitatea NBA din online), apoi fenomenul se extinde către internetul larg.

Se produce în acest timp un fel de „colaps al contextului”: meme-ul circulă dincolo de publicul inițial, iar sensul său original se diluează. Cam cum s-a întâmplat când meme-ul cu „Selly Ceaușescu” a părăsit incinta și s-au alarmat părinții.

Sincer, e fascinant să vezi cum o bucățică de cultură locală, născută într-un oraș american și promovată inițial în comunități restrânse, ajunge să circule global, să fie adaptată, reinterpretată, și uneori complet decontextualizată.

Primăvara lui 2025 a marcat momentul în care „6 7” a explodat cu adevărat online. Totul a pornit de la un videoclip cu un copil care țipa enervant de entuziasmat „67” la un meci de baschet. Reacția lui, complet neîngrădită și copilărească, i-a lipit fața de memă și l-a propulsat prin toate colțurile internetului.

Așa s-a născut „67 Kid”, uneori numit „Mason 67” dar și un simbol mai larg al generației Alpha. Așa, meme-ul a ajuns să fie asociat mai ales cu copiii, nu cu adolescenții sau tinerii adulți.

După cum a observat Etymology Nerd, în SUA meme-ul „6 7” a evoluat rapid într-un fel de spectacol public gândit pentru a fi filmat și distribuit online. Oamenii îl reproduc în săli de clasă, la restaurante, la concerte sau în orice loc public, sperând să fie surprinși de camere și să ajungă pe TikTok sau Instagram.

Aidan Walker a avut și el o interpretare bună pe TikTok în care spunea, practic, că 6 7 e artă abstractă:

Sensul meme-ului este că, de fapt, nu are sens. Nu contează ce e „6 7”, ci ce arată faptul că „6 7” există. E doar un număr. Dar ceea ce arată este puterea comunităților online organizate de a face un lucru să devină relevant, să ajungă în mințile oamenilor – chiar și în ale celor de 67 de ani – fără să se refere la ceva concret din lumea reală.

Pentru că ceea ce facem viral e, aparent, complet arbitrar, meme-ul devine un experiment pur și o oglindă a felului în care funcționează dinamica platformelor sociale. Știm că e popular pentru că e contagios social, pentru că nu înseamnă nimic – nu putea fi popular pentru ce reprezintă.

Meme-uri ca „6 7” ne permit să observăm cum funcționează aceste procese, comunități și tehnologii într-un mod pe care un meme „cu sens” pur și simplu nu îl poate arăta.

6 7 nu trebuie să însemne ceva concret pentru a fi recunoscut și răspândit; tocmai ambiguitatea lui îl face adaptabil și persistent. Meme-ul devine un instrument de coeziune socială: oamenii se recunosc unii pe alții prin participarea la ritual, indiferent de vârstă, origine sau loc.

Decizia a venit după o investigație de aproape un an, în care Bruxelles-ul a concluzionat că X a indus în eroare utilizatorii prin sistemul de verificare plătită (celebra bifă albastră) care permite oricui să plătească pentru un simbol asociat anterior autenticității și credibilității. Comisia a criticat și lipsa de transparență a reclamelor de pe platformă, dar și refuzul de a oferi cercetătorilor acces la date care ar trebui să fie publice, un element esențial pentru monitorizarea fenomenelor de manipulare online.

Este prima dată când UE își folosește pe deplin noile instrumentele de reglementare pentru a penaliza o mare platformă pentru încălcări legate de dezinformare, transparență și protecția utilizatorilor.

Adoptat în 2022, DSA definește responsabilitățile platformelor mari în Europa: de la modul în care moderează conținutul, la transparența algoritmilor, reclamelor și fluxurilor de informare. Scopul lui nu este să controleze discursul (așa cum acuză lumea MAGA), ci să impună reguli minimale de siguranță, claritate și responsabilitate în spațiul online.

Această primă amendă nu va avea un efect financiar chiar mare, însă e vorba mai degrabă de simbolistica implicată. E o declarație de intenție. În sfârșit, chiar dacă timid, marile platforme digitale sunt tratate ca niște actori globali esențiali care au niște obligații clare față de utilizatori.

După cum era de așteptat, decizia UE a stârnit furia patronului X, cel mai bogat om al lumii, Elon Musk.

Pe X, Musk a zis că „UE ar trebui să fie eradicată și suveranitatea ar trebui să se întoarcă la țările individuale” și a descris blocul european ca pe o „birocrație nealeasă” care ar „strivi libertatea”; a comparat Bruxelles-ul cu regimuri totalitare (de la naziști la comuniști) și a susținut că „al patrulea Reich” ar încerca să controleze discursul liber al europenilor.

Retorica sa, deși extremă, nu a fost întâmplătoare: Musk s-a poziționat în ultimii ani ca un simbol al luptei împotriva reglementării, promovând constant ideea că orice formă de control democratic asupra platformelor reprezintă un atac asupra libertății de exprimare.

De asemenea, au început să curgă și reacțiile din partea multor oficiali americani. Vicepreședintele J.D. Vance a atacat decizia Comisia Europeană chiar înainte ca amenda să devină oficială și a spus că blocul ar vrea să sancționeze companiile americane „pentru că nu sunt de acord să cenzureze”.

Potrivit lui Vance, UE ar trebui să susțină libertatea de exprimare, nu să pedepsească firmele tech americane „pentru toate mizeriile”.

La scurt timp, poziția a fost preluată de Marco Rubio, actualul Secretar de Stat al SUA, care a calificat amenda drept un atac nu doar asupra platformei lui Elon Musk, ci asupra întregii industrii tehnologice americane și, cu asta, asupra poporului american. Rubio vede decizia Bruxelles-ului ca pe o ofensivă a unor „guverne străine” împotriva libertății online a americanilor și marchează sfârșitul „zilelor în care americanii erau cenzurați pe internet”.

Reacțiile liderilor americani au fost completate de acțiuni la nivelul platformei: X a decis să blocheze contul de publicitate al Comisiei Europene după publicarea sancțiunii. Deși acel cont nu era activ din 2021, ceea ce face gestul în mare parte simbolic, măsura trimite un mesaj clar: X e în război cu UE. Și nu e vorba doar de X sau Musk.

Devine evident că în viziunea establishment-ului american, sancțiunea UE este interpretată ca o problemă de suveranitate și de competiție globală: un semnal că Statele Unite și companiile lor sunt hărțuite și tratate incorect de către un guvern străin. Și răspunsul va fi puternic.

În jurul administrației Trump s-a consolidat un front ideologic care vede în platformele digitale arme politice strategice. Pentru această tabără, Silicon Valley devine un actor geopolitic capabil cheie care poate să influențeze procese democratice și să submineze legitimitatea instituțiilor UE.

În paralel, o parte a industriei tech, în special figuri precum Elon Musk, a descoperit în discursul suveranist și anti-reglementare al administrației Trump o sursă de protecție politică.

În fața regulilor europene tot mai stricte privind moderarea conținutului, transparența algoritmilor și responsabilitatea platformelor, interesele economice și ideologice ale acestor companii s-au aliniat natural cu agenda politică a Washingtonului ultraconservator.

Rezultatul este o alianță extrem de puternică, între puterea politică americană și infrastructura digitală globală controlată de companii americane.

UE este principalul lor adversar în acest moment, pentru că e singurul bloc politic capabil să impună reguli care afectează direct modul în care platformele operează. Iar pentru tabăra trumpistă, Bruxelles-ul este în acest moment cel mai mare dușman ideologic. De aici și răspunsurile disproporționate la amenda impusă X. Aceste reacții sapă la legitimitatea UE ca actor de reglementare globală.

Administrația Trump și giganții tech americani vor începe probabil o colaborare de lungă durată și vor încerca constant să submineze încrederea în instituțiile europene. O să fie un teren fertil pentru influenceri locali extremiști care vor fi amplificați cel mai probabil pe toate rețelele sociale conduse de miliardarii americani și în același timp vor fi și transformați în martiri ai „libertății de exprimare” atacați de marea cenzură progresistă/neomarxistă de la Bruxelles.

În numele luptei împotriva unei pretinse „cenzuri liberale”, vor apărea tot mai multe campanii care reîmpachetează extremismul, ura sau dezinformarea drept simple acte de „libertate de exprimare”. Politicieni radicali, influenceri populisti și figuri media controversate vor primi expunere sporită, vor fi prezentați ca apărători ai „voinței populare”, iar orice încercare de a demonta falsurile va fi catalogată drept atac politic.

Este o intoxicare accelerată a spațiului public, un val care folosește atât tehnicile vechi de propagandă, cât și puterea rețelelor sociale globale. Iar rețelele sociale globale se află pe mâinile câtorva „băieți” care devin la rândul lor din ce în ce mai atrași de ideile extremei drepte. Rezultatul nu are cum să fie bun, iar UE trebuie să știe să răspundă.

Numai că în goana de a stoarce conținut cu orice preț de pe tema asta, foarte mulți oameni care sunt mai degrabă la distanță de ce se întâmplă online ajung să producă analize care se vor quality dar care sunt doar superficiale și fără să aducă un conținut cu adevărat relevant. Cum ar fi, de exemplu, ultima „analiză” publicată de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), realizată de Didona Goanță, consultant Comunicare Strategică și colaborator al instituției.

Am avut determinarea să găsesc pe undeva analiza sursă, care aș bănui că e un raport mult mai detaliat, cu link-uri, screenshots etc, însă în niciun articol de presă nu e inclus vreun link iar pe site-ul instituției analiza nu există. Așa că e foarte posibil ca analiza să fie doar un comunicat de presă preluat pe nemestecate de toată presa pentru că e un subiect care aduce clickuri.

Acestea fiind spuse, ne vom baza pe articolul de pe G4Media, care începe așa:

Analiza, prezentată în cadrul conferinței Comunismul Românesc, arată că doar din 200 de postări de pe TikTok, cu propagandă pro-totalitară, idei extremiste sau nostalgii pentru perioadele dictatoriale dominate de extremism, s-a ajuns la o audiență de aproximativ 130 de milioane de vizualizări, adică o expunere masivă a tinerilor la mesaje periculoase: ”Cifrele sunt doar vârful iceberg-ului într-un fenomen sistematic, coordonat și pus în aplicare prin ferme de troll și de boți”, explică Didona Goanță în analiză.

Bun, o problemă serioasă, avem și niște cifre mari, mergem mai departe:

În cadrul acestei analize, consultantul IICCMER a identificat două tipologii principale de abordare a paginilor TikTok active în România, cu evoluție și strategie distincte. Redăm în continuare analiza cercetătorului IICCMER:

1. Paginile create inițial și transferul de credibilitate

Aceste pagini au fost create în primii ani ai existenței TikTok în România, în jurul anului 2017, având drept scop principal construirea și transferul de credibilitate între utilizatori și comunitate. Inițial, acestea au funcționat ca platforme de exprimare a sentimentelor și de consolidare a relațiilor de încredere în rândul utilizatorilor.
Tip de conținut: În primele etape, conținutul postat consta în imagini și videoclipuri emoționale, precum cele cu animale sau alte materiale cu impact sentimental, care rezonau cu publicul țintă. Acest tip de conținut a avut rolul de a crea o atmosferă de apropiere și de a întări legăturile între membrii comunității.
Evoluție: Ulterior, aceste pagini au început să difuzeze conținut cu tematică propagandistică de tip comunist, adresată comunităților deja formate.

În primul rând, e extrem de puțin probabil ca TikTok să fi existat măcar în România în 2017. Lansarea internațională a TikTok a avut loc în septembrie 2017 iar în 2018 a avut loc unirea cu Musical.ly. Realist vorbind, orice stă pe net știe că înainte de sfârșitul lui 2019/începutul lui 2020 pe TikTok în România 1) erau extrem de puțini utilizatori și în niciun caz suficienți cât să formeze „comunități” pe pagini și 2) majoritatea conținutului era pe atunci format din oameni care dansau, nu de pagini de tipul „bună dimineața la cafeluță”.

Apoi, limbajul folosit în această analiză e extrem de dubios. Deci aceste pagini au funcționat în 2017 ca…. platforme de exprimare a sentimentelor? Ce înseamnă asta? Cine vorbește așa?

Înțelegem că aceste pagini (repet, institutul ne cere să credem că ele existau din 2017) postau pe TikTok imagini și videoclipuri emoționale, precum cele cu animale sau „alte materiale cu impact sentimental”. Din nou, genul acesta de conținut nu a existat niciodată pe TikTok înainte 2020.

Iată continuarea de la IICCMER:

În această etapă, s-a observat o schimbare strategică, în care loialitatea și încrederea deja consolidate au fost utilizate în mod psihologic pentru a introduce mesaje de natură propagandistică, influențând percepțiile și opiniile publicului. Această metodă a permis transferul subtil al credibilității inițiale către conținutul ideologic propagat.

Serios? „Loialitatea și încrederea deja consolidate au fost utilizate în mod psihologic?” Mă văd nevoit să pun aceeași întrebare: cine vorbește așa? Ce înseamnă asta? Realist vorbind, miroase de la o poștă a text scris cu ChatGPT.

În continuare, IICCMER ne arată sunt „manipulați tinerii”:

2. Utilizarea elementelor vizuale și sonore moderne pentru crearea unei imagini „cool” A doua tactică de manipulare constă în integrarea elementelor vizuale și sonore atractive, care să se alinieze stilului de viață actual, pentru a face mesajele propagandistice accesibile și plăcute pentru publicul tânăr. Aceasta se realizează prin utilizarea unor muzici ritmate, culori și imagini stilizate, menite să capteze atenția rapid și să creeze o asociere pozitivă cu conținutul transmis. Prin această metodă, mesajele propagandistice sunt percepute ca fiind „cool” și în ton cu stilul de viață nu foarte diferit de cel actual.

Simt că sunt la o emisiune de la TVR Cultural din 2004. „Utilizarea elementelor vizuale și sonore MODERNE”; „crearea de imagini COOL”; „muzici RITMATE (????)”; Și bineînțeles apogeul: mesajele propagandistice sunt… în ton cu stilul de viață nu foarte diferit de cel actual. Pur și simplu nu am idee ce înseamnă asta, mi-a fost foarte greu și să citesc până la capăt fraza.

Între noi fie vorba, sintagma „muzici ritmate” e alt giveaway că e ceva scris cu ChatGPT, dar ce mai contează. Important e că avem „o analiză” numai bună de răspândit prin presa care e fericită să preia orice fără să treacă prin vreun filtru rațional.

Tot ce am spus mai sus nu înseamnă că nu există materiale de propagandă prin nostalgie comunistă pe TikTok. Evident că există. Evident că avem o problemă uriașă cu dezinformarea pe rețelele sociale. Numai că nu o să rezolvăm niciodată problema asta prin genul ăsta de „analize”. Vă reamintesc că asta e aceeași instituție care scotea flăcări pe nări că i-au zis niște copii Ceaușescu lui Selly la Beach Please. Ăsta e nivelul de detașare față de orice se întâmplă în mediul online.

Dincolo de superficialitatea analizei, problema e și că astfel de texte ajung să ocupe spațiul public și să fie tratate drept „expertiză” doar pentru că provin de la o instituție care are prestigiu. Dar nu e nici măcar o analiză, e doar un comunicat de presă în care limbajul robotic și prețios maschează o lipsă de înțelegere a fenomenului. Îmi pare rău, dar e doar încă o ocazie pentru adulții din cameră să zică „ia uite băi frate ce ușor sunt păcăliți tinerii”, să se bată pe spate și să-și vadă de viață apoi.