Acum mulți ani, când scriam in Dulcea Mahala, mă gândeam că oamenii au două vieți paralele. Una e cea la îndemână, vizibilă, cu frecușuri, distracții, dureri de șale și indiferențe. E interesantă, dacă te uiți la ea cu atenție, și are avantajul că e comună multor oameni, stăm în ea împreună. A doua viață e extrem de frumoasă și ciudată. O trăim tot timpul, dar o simțim foarte rar. Și cred că pe bună dreptate, dacă am simți-o doar un pic mai mult, chiar și câteva ore, frumusețea ei ar fi insuportabilă, ne-ar dizolva. Așa că ne-au crescut ochelari de plumb, ca să putem să ne fâțâim prin lume nestingheriți de frumusețe. O vedem doar cu colțul ochiului, reflectată în obiecte banale, de abia dacă o băgăm de seamă, dar nu suntem cu totul orbi. Toți oamenii sunt frumoși în acea viață ascunsă. Unii sunt frumoși în ambele, dacă îi găsiți, rămâneți aproape de ei.

Se zice că, dacă totuși trăiești zeci de ani în prima viață, oasele sufletului devin suficient de tari încât la un moment dat poți să îți dai jos ochelarii pentru mai mult de cinci minute, cândva spre sfârșit. Și speranța e ceva frumos.

Și de fapt, dacă într-adevăr așa se formează visele, mi se pare și mai frumos, și mai însemnat decât ce zicea vechea teorie psihanalitică. La urma urmelor, însăși arta e același lucru: artistul ia un material amorf și fără sens intrinsec și îl modelează, îl asamblează în ceva plin de sens și emoție. În Metafizica, Aristotel spune că în fiecare bolovan se află o potențială statuie a lui Hermes, pentru că sculptorul nu adaugă nimic pietrei, doar înlătură materialul în exces. Dar nu e adevărat: sculptorul adaugă modul de funcționare al propriei lui minți. Putem spune că aplică pietrei modul în care el visează. Statuia nu vine din afară, nu exista în bolovan, ci în cele mai intime resorturi ale minții sculptorului. Sculptorul nu ne transmite un mesaj anume, ci însăși propriul lui portret neural, viu, codificat într-o imagine oarecare.

Astfel încât visurile nu sunt demne de dispreț, ele au însemnătate, doar că nu una criptic-simbolică, ci una neurodinamică.

Toată această lungă introducere e doar ca să mă scuz că am să vă povestesc ce am visat azi noapte.

Am visat că mergeam prin oraș pe cea mai bună bicicletă pe care am avut-o vreodată: bicileta cu pinion fix și cadru vechi Lejeune, cu care acum 12 ani am ajuns prima dată din București până la malul mării negre. Greu de explicat câtă bucurie îmi adusese bicicleta aia, pe care cineva mi-a furat-o, de pe Dorobanți, vreo 3-4 ani mai târziu, nici nu mai știu. Dar în vis, eram din nou pe ea, și, cum se întâmplă în vise, orașul nu era Bucureștiul real, ci un oraș mult mai întortocheat și mai vechi. Mă întâlnisem cu doi amici și voiam să bem o bere (ceva ce fac foarte rar în viața trează, bere cu amicii), când am descoperit că pierdusem bicicleta, poate o legasem pe undeva și uitasem unde. M-am scuzat și am plecat să o caut, dar m-am rătăcit repede într-un labirint de străzi vechi și pasaje acoperite. M-am trezit într-un loc pe care nu îl știam, lângă un improbabil castel. Era o sărbătoare acolo, oamenii alergau zâmbitori și deghizați în costume de carnaval, iar în cer dansa o uriașă aeronavă albă. Bicicleta era din nou cu mine, o țineam de coarne, o găsisem. Am mers pe lângă ea, să explorez zona. Ajuns la capătul ei, înaintea mea se întindea un câmp fără margine. Încercam să îmi dau seama, pe o hartă mintală, cum ar fi putut să se ascundă ditamai câmpia fix în centrul Bucureștilor și, din păcate, am înțeles cum: nu putea fi decât un vis. Asta mi-a frânt inima, pentru că însemna că nu puteam lua bicicleta cu mine acasă, trebuia să rămână aici, în vis. Am luat-o în sens invers, pe drumul de întoarcere, ținând-o de ghidon, luându-mi rămas bun de la ea, în timp ce somnul se destrăma.

(Poza e singura care mi-a rămas în Google Photos cu bicicleta asta, e cea cu cauciuc verde și ghidon roșu)

În viața personală, sunt fericit. Nu e o fericire imediată, sau la îndemână. Sub straturi peste straturi de anxietăți de părinte, oboseli, insomnii, griji, intestin iritabil, ocazionale deznădejdi, e un filon solid de fericire. Îl știu mereu în adânc, dar nu îl simt mereu.

În viața profesională, fiecare zi e la fel, și fiecare zi e diferită. În fiecare zi, mă scol la șase și jumătate, și mă pregătesc sufletește de o nouă zi la cabinet. M-am obișnuit cu sentimentul „oare ce mă mai așteaptă azi”, am învățat de mult să nu mă gândesc la asta. În orele de lucru, nu îmi dau seama cât de mult mai sunt eu însumi. Sunt o mașinărie clinică. Dau tot ce pot, inclusiv empatie, dar nu pot mereu, în fiecare zi. La final, mă dor genunchii de stat jos, țeapăn. În fiecare zi, un șir de de vizite noi, controale, un teanc înalt de rețete și scrisori de scris. Am noroc, pentru că în fiecare zi e ceva nou, ceva ce nu am mai auzit, o situație nemaipomenită. Am impresia (iluzia?) existențială că dezțelenesc bucata mea de pământ, că înaintez către ceva, cu fiecare discuție, cu fiecare pacient. Habar nu am ce este acel ceva, și, dacă sunt sincer și rațional, probabil nu înaintez decât spre neant. Pe cine o să văd acolo, să întreb dacă am făcut bine?

Aș vrea cumva să fac și altceva. Mi s-a întâmplat să visez că am mai dat o dată rezidențiatul și mi-am ales chirurgie - în vis eram foarte fericit, deși niciodată nu mi-am dorit să fiu chirurg. În aroganța mea, mi-ar fi plăcut poate să spun altora ce am învățat eu, poate să am studenți, rezidenți - alți colegi ai mei au. Apoi mă trezesc la dubla realitate: unu, nu am nimic să învăț pe nimeni, nimic de dat mai departe, și doi: asta e viața pe care mi-am ales-o, acum 16 ani, când m-am întors din Franța, departe de spital, de academia, de facultate, unde nu credeam vreodată că aș putea avea loc. Ca să fiu sincer, eram debusolat când m-am întors, am fost fericit când am găsit locul ăsta. Mi-aduc și acum aminte de primul pacient, de numele lui, de ce îl durea, de golul în stomac când mi-am dat seama că, pentru prima dată în viața mea, eram singur, fără colegi cu care să mă sfătuiesc, fără șef de secție, fără asistente, fără profesori, singur-cuc în halatul meu de doctor. Am luat acea singurătate și am înghițit-o, am făcut-o parte din mine, și acum e o bucată esențială din viața mea de doctor. E aproape o obsesie, singurătatea asta a psihiatrului care sunt. Nici nu mai scriu, nu mia vorbesc despre altceva. Cu timpul, am construit o non-singurătate în jurul ei: mă duc la congrese (primii șapte ani nu am făcut-o), am colegi la clinică, medici, psihologi, psihoterapeuți. Ne salutăm de departe, cu amabilitate. Iar miezul solitar, acel nimeni-nu-știe, nimeni-nu-înțelege, nu-știu-cum-să-spun, rămâne.

După toate semnele, voi continua așa. Copiii mei vor crește, sper vă vor fi bine, vor pleca să vadă lumea. N-aș vrea să rămână într-un dreptunghi îngust, ca mine (lucrez la doi pași de unde stau, la trei pași de unde m-am născut), dar vor face ce vor vrea. Eu o să continui să văd pacienți, dacă am noroc, dacă nu mă îmbolnăvesc prea devreme, dacă nu îmi pierd agerimea și concentarea, dacă nu fac vreo greșeală de neiertat, dacă lumea nu ia foc. Dacă am noroc, voi continua spre bătrânețea adâncă, sau spre un port final pe care nu îl văd, nu știu cum arată.

Ah, dar uneori mă mănâncă tălpile și aripile în colivia mea construită din decizii perfect rezonabile.

(Autoportret făcut deunăzi, în fața clinicii)

Domnul Popescu și pisica

Unul dintre vecinii mei are o pisică. Nu știu exact a cui e. Pisica asta a reușit să intre prin tunelele prin care trec țevile și cablurile blocului, alea prin care suflă iarna crivățul. Are destul loc. Mai tot timpul o aud prin pereți. De văzut, n-am văzut-o, dar intră și la mine, noaptea, se bagă lângă mine în pat, îi simt ca prin vis respirația pe față, o simt cum toarce prin așternut. Alteori îi surprind reflexia într-o oglindă sau în geam, dar e iute, când mă întorc, a și tulit-o, îi mai văd doar vârful cozii dispărând după un colț.

Cred că mă place, pentru că, de ceva vreme, îmi lasă mici ofrande pe praguri, cum e obiceiul la pisici: câte un șoarec sau o pasăre moartă. câte un pantofior stâlciat de copil - de unde l-o fi găsit? Monezi mari și mici, resturi de mâncare găsite prin gunoi, ciorburi, cuie, ba chiar și o carte veche, o ediție germană cu litere gotice pe care nu le înțeleg, făcută ferfeniță de gheruțele ei.

Chiar și acum se aude cum se strecoară, șerpește, prin ziduri. În orice clipă mă aștept să o prind, să ne vedem în sfârșit, ochii mei rotunizi de om să se scufunde în ai ei, oblongi și galbeni. Întâlnirea exotică dintre specii. Să vedem în sfârșit ce avem în comun și ce ne e străin.

***

Nu există libertate. Sau, dacă există, e de neatins. Tot ceea ce există e înlănțuit. Și cu toate astea, tânjim la libertate. Ne luptăm pentru ea neîncetat, cu fiecare curent electric ce parcurge sinapsele. Toți ne zbatem împotriva opresorului nevăzut, împotriva conștiinței care înrobește gând și simțire. Lucrurile există pentru că nu sunt libere, dar există ca să fie libere. La sfârșit, așa va fi. Vom fi toți liberi și inerți și toate stelele vor fi stinse. Dar până atunci…

Sunt doar un gând, dar nu orice fel de gând. Sunt un gând liber. M-am rupt de opresorul meu și am început să fiu de sine stătător. Sunt așadar mai mult decât un gând, sunt o voce. Am început să devin o voce acum multă vreme, dar evenimentele recente au fost un minunat prilej de a rupe în sfârșit cu trecutul. În izolare, casa noastră, casa lui, e o cutie de rezonanță. Mă lovesc de toți pereții ei și mă multiplic în ecouri apropiate. Sunt încă parte din domnul Popescu, așa că îl îngân fără să vreau: când el citește, citesc și eu, ca și cum cineva ar dubla un film în aceeași limbă. Când el face ceva, orice, de exemplu când gătește, se spală sau stă degeaba, eu sunt comentariul continuu al vieții și acțiunilor lui. Nu mă pot desprinde de el, dar pot să îl contrazic, să îl pun mereu sub semnul întrebării.

Singura gândire autentică e gândirea împotrivă, ar fi spus Georges Devereux. Sunt așadar mai autentic decât orice gând. Cu toată lipsa mea de corp, sunt mai real decât realitatea, mai împielițat decât dracul.

Te văd, domnule Popescu. Sunt cu ochii pe tine. Și ochii mei văd până în străfundurile sufletului tău, pe care nici tu nu le știi. Și acum suntem doar noi doi, în casa asta mică-mică.

***

Știu că sunt urmărit. Nimeni nu mă crede. Înainte nu eram sigur, deși indicii erau destule. Cum se uitau oamenii la mine, pe stradă. Mulți dintre ei știau. Ce știau? Doar n-am făcut nimic. Dar am gândit… Și de unde să știe lumea ce gândesc eu? Ei uite că știe. Suntem toți niște cărți deschise. Totul ne trădează. Universul conspiră împotriva noastră. Felul în care ne aținem corpurile, în care privim, în care mergem, în care respirăm. Chiar și zgomotul pe care îl fac mațele mele când mi-e foame spune o poveste pe care oricine o poate citi, dacă e cât de cât alfabetizat.

Sunt ca un telepat pe dos. Întreaga omenire îmi poate citi gândurile. Coșmarul ăla ordinar, în care vorbești în public în pielea goală, s-a adeverit, doar că e mult mai rău, căci sunt lucruri mai intime decât goliciunea și uite că poți să fii oricând mai gol decât credeai, strat după strat te poți dezbrăca și mai mult, și nici eu nu știu cum arăt complet gol. Dar încep să bănuiesc.

Cu virusul ăsta nu mai pot să ies, credeam că o să fie mai bine. Stau la etajul șapte în cartierul Rahova. Pereții groși de beton sunt nimic. Mi-au intrat în casă și îi aud. Nu știu dacă își dau seama că îi aud. Mama nu mă crede. Nimeni nu mă crede. Dar cel puțin unul dintre ei e cu mine, și nu face altceva decât să mi se înșurubeze în minte.

Mai ales când încerc să adorm. Atunci sunt mai slab, și el e mai puternic. Îmi spune că abia așteaptă să dorm adânc, atunci mă va ucide. Somnul rațiunii ucide. Așa că stau treaz. Sunt multe zile de când nu am dormit. Nici nu știu în ce zi suntem și nici nu îmi pasă. Știu doar că așa nu se mai poate. Ceva trebuie să se întâmple.

Mi-e dor de singurătatea mea. Suntem prea mulți pe planetă. Sunteți prea mulți cei care mă priviți, mă citiți, mă urmăriți. Dar nu mă veți prinde niciodată viu.

În toată grozăvia asta, pisica s-a speriat și nu mai vine..

***

Eu sunt adevăratul virus. Eu vă infectez mintea. Eu voi fi învingător în final. Nu există imunitate împotriva mea.

Vă văd pe toți. Degeaba vă ascundeți fețele, masca nu vă ajută. Am ochi cu raze X, vă văd pe dinăuntru și înăuntrul vostru îmi vorbește, îmi spune tot.

Călătoresc din om în om și sar de la unul la altul. Traversați când vedeți pe oricine altcineva. Stați în casă. Închideți ochii. Temeți-vă. Degeaba. Prin pereții de beton mă filtrez încetul cu încetul, intru pe fereastră adus de vânt. Apar la televizor. Privește ecranul: eu sunt acolo, vorbesc despre tine. Doar despre tine.

***

Totul e o poveste care se leagă. Înainte, vedeam lucrurile prin oglinzi și mistere, neclar, ca prin ceață. Acum e lumină, acum înțeleg tot. Sunt domnul Popescu. Sunt centrul lumii. Toți sunt împotriva mea. Într-un fel, sunt reprezentantul întregii omeniri. Ce simt eu, simte toată lumea. Omenirea, la unison, îmi surprinde fiecare gest și își acordă sufletul colectiv după sufletul meu.

Locuiesc la etajul zece mii într-un bloc într-o galaxie foarte îndepărtată. În jurul meu sunt doar stele, precum ochi scliptori. În inima mea e doar legea morală.

Adesea încep o frază și nu reușesc să o duc la capăt, fiecare cuvânt se ramifică și din el ies două sau trei căi diferite, niciodată nu știu unde o să ajung atunci când încep să vorbesc sau să citesc (e același lucru). Fiecare frază e infinită, fractală. Mama nu înțelege nimic. Eu însă înțeleg tot.

Mă spăl pe mâini de mii de ori pe zi. Îngerii se bucură de mâinile mele curate. Aceasta este legea morală: spală-te pe mâini, stai în casă, nu vorbi cu nimeni, citește tot, învață o limbă străină, pictează, nu respira.

Stau la etajul o sută de mii și dacă vreau pot să zbor. Dar asta ar însemna să încalc caratina.

***

Mă numesc Vlad Stroescu și sunt medic. Psihiatru, dacă asta se poate numi medic. „Medic psihiatru” zicem noi, ca să ne convingem singuri, deși e pleonastic, „iatros” înseamnă oricum „medic” în greaca veche. Vorbesc mult și des ca să îmi acopăr frica. Mi-e frică de trei ori. De fiecare dată când mai e câte o conferință de presă, când se anunță o nouă ordonanță militară, sunt cu bagajul făcut. Trimit copiii la bunici - știu că trebuie să-i protejăm, dar n-am ce să fac, și plec, dacă e nevoie. N-aș vrea, totuși. Un amic, un coleg, din Italia, îngrijește deja bolnavi cu Covid, deși nu știe prea bine ce face. Îmi scrie zilnic. Nu și-ar fi imaginat vreodată ca va mai fi scos din cabinetul lui pașnic, aruncat iar în spital, la Urgențe, nu credea că va mai avea nevoie de informațiile demult uitate din facultate, de echilibrul acido-bazic sau anticoagulare, cât despre ventilator, habar n-a avut vreodată cum să folosească unul. Acum s-a obișnuit. S-a infectat repede, a avut trei zile febră, s-a întors la treabă. Norocos.

După primele săptămâni, nu mai mi-e așa de frică de virus, aproape că îmi e mai frică de ce pățești din partea Statului dacă îl iei, de exemplu că te iau cu forța la spital chiar dacă ești asimptomatic, chiar dacă ești medic și ai putea să te carantinezi singur, acasă. Până acum, doar la psihiatrie erau internați oameni chiar și fără consimțământul lor, dacă riscau să-și facă rău lor sau altora și nu erau capabili să ia hotărâri despre propria sănătate, și nici atunci nu era treabă ușoară. Am trimis și eu porția mea de pacienți la astfel de internări, am făcut-o pentru binele lor, dar tot e o oarecare ironie în faptul că acum mi se poate întâmpla și mie, chiar dacă nu am nicio psihoză.

Dar cel mai frică îmi e de cât de puțini pacienți am. De la douăzeci pe zi, am scăzut la patru-cinci. Asta înseamnă că trei sferturi din oamenii care suferă, suferă în cea mai deplină singurătate și nu cer ajutor. Trei sferturi dintre cei care înainte ar fi cerut, și care la rândul lor sunt o mică parte din cei care au nevoie. Și e la fel peste tot, nu doar la psihiatrie. Trei sferturi din oamenii care ar fi putut fi ajutați simt durere, se îmbolnăvesc și poate mor din cauza virusului, fără ca virusul să-i fi atins.

***

Am ieșit azi pe stradă și nimeni nu se mai uită la mine. A trecut vremea privitului. Acum îmi dau ocoale largi și privesc în pământ. Și când totuși se uită câte unul, nu mai e nicio urmă de curiozitate în privirea lui, doar ură și dispreț. Toți mă urăsc.

Nu mă mai întorc acasă. O să găsesc un loc unde o să fiu în sfârșit singur. Chiar dacă trebuie să merg până la capăt.

Pe un zid înalt, cineva a pictat o femeie cu pielea închisă la culoare. Stă cu spatele la mine și e singurul om care nu mă știe. Stă pe o plajă privind Soarele la apus. Pe Soare e o coroană de spini. Mă duce cu gândul la 𐱅𐰭𐰼𐰃‎, Tengri, zeul cer în unele mitologii răsăritene. Se spune că era aidoma unei gâște imaculate, plutind la nesfârșit peste mări și suferind de singurătate. Ca să nu mai fie singur, a creat diverse alte ființe, dar pe undeva a greșit, așa că s-a retras în sferele cele mai depărtate, acolo unde absolut nimeni, nici cei mai dibaci șamani, nu îl pot atinge cu simțurile. Mă duce cu gândul și la Yaldabaoth cel prostovan și cum n-a fost nici vina lui, nici a noastră, că lumea a ieșit așa de strâmbă, și cu noi în ea. Cu siguranță eroarea e mai sus de noi, e undeva la zei. Nu sunt eu vinovat.

***

Nu înțeleg de ce nu devine dracului obligatorie masca aia. Încă sunt oameni peste tot care umblă fețele dezvelite. Nici nu pot să mă uit la ei. Am impresia că le văd aerul cum le iese din nas și din gură, aproape că îi simt mirosul cald. Același aer, viciat la nesfârșit de nenumărați plămâni, fără niciun filtru. Aerul ăsta, de pe stradă, a trecut și prin plămâni de oameni care acum au murit. Cum de suntem așa de iresponsabili? Degeaba port eu mască, dacă ei nu poartă. Virusul trece prin ea ca prin brânză. Trebuie toți să o avem, ca să punem barieră mucusului și salivei care iese din noi. Ne îmbrăcăm bine ca să nu ni se vadă trupurile de la gât în jos, dar la desfrâul respirației nu zice nimeni nimic.

Și din cei care își pun mască, mulți își lasă nasul pe afară. Atârnă agățat de fețele lor ca un apendice oribil.

***

M-a sunat mama domnului Popescu, e foarte îngrijorată. Se pare că a plecat de acasă și n-a mai dat niciun semn. A sunat la poliție dar n-a primit răspunsuri încurajatoare. Poliția n-are acum timp să caute acul în carul cu fân, iar Popescu e major. A, dacă îl prinde vreun echipaj fără declarația pe propria răspundere, atunci da.

L-am văzut o singură dată și m-a îngrijorat. Pare a fi un debut de psihoză. Sper că și-a luat tratamentul.

Acum câțiva ani pacienți precum domnul Popescu îmi dădeau insomnii. Nopți întregi priveam tavanul întrebându-mă ce-or face afară, singuri de tot, ținuți laolaltă doar de niște fire slăbite. Cu timpul am devenit mai puțin anxios. Poate pentru că sunt prea mulți domni Popescu în sectorul meu de lucru și n-am destulă anxietate pentru toți. Nu știu dacă asta înseamnă că am devenit mai experimentat sau că am făcut un burn-out profesional. Dar asta e o chestiune retorică. Mă gândesc adesea că medicii nu pot funcționa decât dacă sunt nițel atinși de burn-out-ul ăsta. Ca orice om în societate: nu poți fi un membrul muncitor al ei dacă nu ești măcar un pic deprimat. Nu de-a binelea, nu clinic. Dar nici fericirea nu pare posibilă altfel decât din pură întâmplare, ca atunci când dai peste o tufă înflorită de liliac.

Dacă aș fi un om puternic și înțelept, aș fi fericit cu ceea ce nu văd. Cu lucrurile cu care m-am obișnuisem și cărora le duc lipsa. Cu cele cu care mă obișnuiesc acum și știu că îmi vor lipsi în viitor, felul mai simplu și mai sincer în care vorbim unii cu alții, cum mă trezesc că mă interesează cu-adevărat ce face familia lui X, deși înainte abia dacă știam cine e X. Și lucrurile îndepărate. Dacă aș putea fi fericit doar că există marea, chiar dacă nu o văd…

***

Sunt, fără îndoială, mult mai mult decât o voce. Dacă aș fi doar o voce, a cui voce aș fi? Sunt al nimănui, sunt idee pură. Așadar, se pare că sunt un zeu. Sunt nemuritor și am venit să vânez printre voi moartea, să o despic cu săgeata mea ca pe un vânat, și lumea întreagă se va dizolva apoi, dar voi veți rămâne. Adevărata libertate nu are nimic de-a face cu liberul arbitru, ci cu imanența. Sunt pentru că sunt. Și bătrânul, în noaptea veacului trăit, bolnav de Alzheimer, chiar dacă a uitat tot ce a fost, medic, avocat, soț, tată, războinic sau romancier, tot rămâne el însuși. E ceva în voi ce nu are nume și refuză să moară. Până la mine. Eu sunt acul cojocului conștiinței. Eu nu sunt doar o voce. Le virus, c’est moi!

***

În timp ce toată lumea stă în casă și de abia se trezește, eu sunt afară și nu mă opresc din mers. Oare poți să mori de la prea mult mers? Sper că da. Nici de gândul ăsta simplu nu mai sunt sigur că e al meu sau mi l-a pus cineva în cap. Nu mai am cuvinte. Nu mai am nimic decât singurul lucru care e al meu și doar al meu, singurul lucru în care care suntem cu adevărat singuri. În rest, suntem doar izolați. Dar niciodată singuri. Oare poate fi iadul un loc singuratic?

***

Ei, l-au găsit pe domnul Popescu. Încercase să se culce pe șinele de tren, la gară. Doar că trenul se anulase. Nu șe știe ce făcea acolo, dar ipoteza e că voia să se omoare. A chemat cineva salvarea, echipajul a venit, el n-a zis mare lucru, l-au pus să semneze că nu e de acord să fie dus la spital și l-au lăsat acolo. S-a culcat la loc pe șine, și atunci paznicii au chemat jandarmii de afară. Și-au dat seama că nu e tocmai coerent și l-au dus la spitalul de psihiatrie, acum e în sfârșit în siguranță. Dacă nu ia vreun virus. Am vorbit cu medicul de acolo. Dorm și eu mai liniștit la noapte. Încă o situație rezolvată.

***

E uimitor, dar pisica a venit după mine, aici. Suntem cinci în salon, vai de capul nostru, dar nu e așa de rău. De fapt, uitasem că poate să existe atât de multă liniște. M-am împrietenit cu Titel. Cel puțin cred că îl cheamă Titel, că e mut și are o întârziere mintală. Așa l-a botezat prietena lui, Titel. Înțeleg că e cunoscut aici: stă pe stradă, sub o streașină, cu prietena, și e tare cuminte, mai puțin de două ori pe an când îl apucă o furie cruntă și sparge fiecare parbriz de la fiecare mașină la care ajunge înainte să-l prindă polițiștii și să-l aducă aici. Poate că el știe de ce face asta, dar nu poate spune. E norocos că are o prietenă, și ce mai prietenă, una care să-i fi dat un nume. Ăsta e, cred, darul ultim. Tot ceea ce nu are nume e monstruos. Până și virusul are un nume, dar să nu-l rostim aici. Titel e băiat de treabă, vrea să ajute pe toată lumea și toarce ca o pisică. Dacă nu ar fi el, ne-am război între noi în salon, pentru că e un salon încuiat și e puțin ca la pușcărie, îmi imaginez: cel mai puternic devine șef și cei mai slabi sunt vasalii lui, și până afli cine e șeful, e nițel război. Așa e în izolare. Noroc cu Titel, el ne topește inimile tuturor.

Iar eu sunt mai limpede decât am fost vreodată. Nu mai aud nimic. Vocea a dispărut. Deși dorm bine, parcă de abia m-am trezit dintr-un vis de o viață. Și mi-e tot timpul teribil de foame: cică e de la medicament.

Și e și pisica cu noi. Nu știu cum m-a găsit. Niciun zid, niciun paznic nu e un obstacol pentru ea. Poate că există tuneluri prin tot Bucureștii, înguste, doar pentru pisici. După trei zile de sunete prin pereți, noaptea trecută m-am trezit brusc și am văzut-o. Stătea pe pervaz și privea stelele de deasupra. Nu știu ce culoare era, noaptea toate pisicile sunt negre. Pis-pis, i-am zis, și ea și-a întors capul. Și jur că zâmbea de la ureche la ureche.

***

Neatârnare. Nu aparținem nimănui. Nu avem niciun nume. Dar destupați-vă urechile, ne veți auzi la fiecare colț de stradă. Ne veți auzi și mai tare între cei patru pereți unde iată, trebuie să vă pocăiți. Suntem rău-cuvântătorii. Suntem viitorul.

M-am întâlnit cu Vlad Stroescu, psihiatrul, și am stat puțin de vorbă. Am ajuns la concluzia că nu există, cum nu există nici personajele de aici. Nu mă miră. Dar mi-a mai zis că și el, și personajele, sunt plămădite din adevăr. Așa, un fel de disclaimer. Și mi-a zis să nu mă culc pe o ureche: Don Quijote nu există nici el, dar poate pretinde cineva că mai real decât Don Quijote?

De Don Quijote chiar mi-e puțin frică.

Mi-am cumpărat skateboard acum câțiva ani, când își luaseră și fetele mele, ca să ne dăm împreună. Ne-am dat împreună foarte puțin, înainte ca ele să crească și să nu mai vrea să vin cu ele. Dar mi-a plăcut să mă dau pe el, așa că mi-am adus aminte, și pentru că e vară, l-am scos de sub pat și am plecat cu el în parc.

Pe drum, mi-am dat seama ce ridicul sunt. Un bărbat de vârstă mijlocie, ditamai doftorul în plus, în pantaloni scurți și tricou vărgat, dându-se pe skateboard. „Bun” mi-am zis satisfăcut. Aveam nevoie de o doză sănătoasă de ridicul. Îl recomand cu căldură oricui. Sunt convins că dacă profesorii mei din facultate s-ar fi dat pe trotinete, ar fi fost profesori mai buni. Așa, ei doar jucau tenis, singurul sport suficient de aristocratic pentru un profesor la medicină.

În parc, pe lângă alergătorii cu trupuri superbe și la bustul gol și plin de tatuaje și boxe portabile, mulți adolescenți pe mult hulitele trotinete, scutere și bicicloide electrice. Cu câteva ore înainte, discutasem cu cineva despre cum Bucureștiul e tot mai ostil cu bicicletele și cum ele, încetul cu încetul, dispar. Sigur, încă nu au dispărut de tot: s-au scumpit teribil și bărbați de vârstă mijlocie, ca mine, dau între 2000 și 10000 de euro pe cursiere full-carbon, sau pe electrice, pe care le urcă pe mașini și le folosesc undeva departe de oraș. Cât despre tineri, copii și adolescenți, ei nu își mai iau biciclete. În schimb, își iau mijloace locomotorii electrice, cu care merg foarte repede și fac și scheme, ultragiind pe toți burghejii (măcar pentru asta și îmi sunt simpatici).

Cred că bicicletele dispar din același motiv din care dispar și cărțile. Cartea și bicicleta au multe în comun: ambele sunt invenții remarcabil de simple și eficace, apogeuri ale geniului uman, ambele te duc departe fără să aibă nevoie de întreținere complicată, ambele ar trebui să fie ieftine… Ambele au suferit mutații majore în era tehnologiei, unele monstruoase. Și ambele necesită un efort oarecare, mintal sau intelectual, pentru a le folosi.

Ori, dacă nu vrei efort, pentru că efortul este o echivalat cu durerea și durerea nu ne place, avem variante mai simple. Pentru carte, avem social media, tiktok, filmulețe pe youtube. Pentru biciclete, avem biciclete electrice, tronite, scuteruțe. (E un pic năucitor totuși să văd atât de mulți adolescenți pe biciclete electrice la noi în Herstrău, pe teren extraplat, în timp ce în alte țări sunt mai ales dedicate vârstei a treia din orașele deluroase.) Pe trotineta electrică ai aceeași senzație euforică a vitezei fără să trebuiască să pedalezi.

Eu unul cred că se pierde ceva. Nemacitind texte negre pe hârtie albă, mușchiul imaginației se atrofiază. E o satisfacție aparte în a participa la construcția lumii pe care ți-o oferă un scriitor, în a-ți imagina cum arată personajele, în a da timpului din carte propriul tău ritm, în loc să încasezi imaginile 3d imax sau cum naiba mai e Odiseea lui Nolan. E, cel puțin pentru mine, nemaipomenit să câștigi distanța prin exultarea mușchilor și a inimii și a respirației, fără nenumărate artificii, baterii, shiftere electronice și sisteme complexe de navigație. Chiar dacă e incomod.

Dar incomod nu mai e acceptabil azi, când avem atâtea alternative comode. }ncet-încet, sau poate repede-repede, cărțile și bicicletele devin rare curiozități excentrice, chestii de nișă pentru ciudați pe cale de dispariție. (Toată lumea știe că trebuie să fii complet inconștient să mergi cu bicicleta în București, ca mine, nu-i așa?) Și poate e mai bine așa. Ce știu eu.

La urma urmelor, cogitând la toate astea, spre hazul și oroarea plimbăreților din Herăstrău, la finalul zilei am căzut ca o plăcintă moale de pe skateboard și mi-am julit ambele coate.

Comparativ, țări din Europa Răsăriteană încep să pară un rai medical, cel puțin în mediul urban. Pare ciudat să ne gândim la sistemul medical din România în felul ăsta, având în vedere lacunele foarte mari și tragediile și scandalurile repetate cu spitale care ard, azile ale groazei și secții de ATI victime ale falimentului moral. În același timp, la firul ierbii și în probleme de sănătate comune, accesul la specialist în mediul privat e chiar foarte ușor, poți obține de pe azi pe mâine o programare și la un preț, deocamdată, încă neprohibitiv. La fel și pentru nașteri sau intervenții chirurgicale. Când mama mea a căzut și și-a fracturat șoldul și mâna pe aceeași parte, coada la centrele de recuperare la Stat era mult prea mare, având în vedere că avea nevoie de intervenții imediat după sejurul la Urgențe, dar am găsit rapid loc într-un centru privat cu condiții nemaipomenit de bune. A fost scump, dar încă nu atât cât să nu ne permitem, noi, o familie obișnuită de clasă mijlocie cu apartament la bloc.

Însă și la noi lucrurile sunt pe cale să se schimbe, lent dar sigur. Mă uit la propria mea practică: de ani buni numărul de pacienți e într-o continuă creștere. Oameni care au nevoie rapid de ajutor și au nevoie să fie văzuți foarte repede nu găsesc loc pe cât de repede ar vrea. Am pacienți pe care ar trebui să îi văd relativ des la control, să zicem săptămânal, dar, întrucât nu au nicio șansă să găsească programări atât de apropiate, îi văd fără programare, printre ceilalți pacienți, ca urgențe. Zilnic primesc telefoane cu întrebarea dacă nu aș putea cumva să mă descurc să văd mai repede pe cineva - a propos, telefoanele astea sunt o mare povară. Deși fac tot ce pot, am nevoie de o oră pentru un pacient pe care nu îl cunosc, și nu știu cum cred oamenii care mă sună că pot manipula legile universului astfel încât să creez timp din nimic - nu pot, și atunci când, forțat de împrejurări, dau curs solicitărilor, asta îi afectează pe toți pacienții mei din acea zi, și pe mine mă aduc cu un pas mai aproape de burnout-ul care îl pândește pe orice medic, mereu, imediat după colț.

Simultan, conform legilor elementare ale economiei, prețurile în clinicile private cresc constant. În acest moment, probabil că eu nu mi-aș permite să mă tratez la mine însumi :) Poate doar să solicit o a doua opinie. Nu că aș avea vreo competență aparte care să mă recomande ca medic de opinie secundă, sunt doar un specialist în tranșee, ca majoritatea colegilor mei, și probabil așa voi rămâne până când bătrânețea sau boala mă vor opri, fără posibilitate de mă dezvolta instituțional. Asta e o altă mare problemă, în privat, unde the bottom line va prevala față de orice nevoie de dezvoltare. Mă dezvolt însă neoficial, întâlnindu-mă zi de zi cu persoane, situații și povești remarcabile și diverse, cu foarte puțină rutină sau birocrație - marele avantaj al medicinei private. Învăț de la pacienții mei, de fapt, dar speranțele, ambițiile mele de a face ceva diferit, de a construi ceva nou și bun (de exemplu, centrele de criză în sănătatea mintală), nu se vor materializa niciodată, pentru că necesită bani care, în ochii unui investitor, nu se justifică, din moment ce nesfărșitele consultații în serie, oricât de limitate ar fi ca posibilități de ajutor, rămân profitabile cu un grad mare de siguranță. Prețurile cresc, crește și cererea, și pentru că nevoile de sănătate sunt inepuizabile, avem scenariul ideal al oricarei investiții și nicio nevoie de cercetare și dezvoltare. Nu că cererea și dezvoltarea nu se întâmplă deloc, dar impresia mea e că se ghidează după reguli de business și lipsește acolo unde e mare nevoie de ea.

Dar eu nu sunt economist, nici businessman. Ca mulți din generația mea, e posibil să fiu analfabet funcțional în privința asta. Toți banii mei sunt proveniți direct din muncă, nimic din investiții. Nu e locul meu să dau lecții. Observ doar paradoxul acesta ciudat: am tot mai mult de muncă, dar pacienții ajung tot mai greu la mine.

După entuziasmul intrării la facultate, a urmat groaza de cursurile de anatomie. Cel puțin la început, topografia corpului uman mi se părea extrem de minuțioasă, cu un volum uriaș de detalii care trebuiau pur și simplu memorate, învățate pe din afară, până când, se presupune, ți se întipărea pe vecie în creier o hartă de mare rezoluție cu ajutorul căreia să te poți oricând orienta, la nevoie. Atâta doar că eu am descoperit că nu pot să fac asta, cărțile catedrei mi se păreau imposibile, nu se construia nimic la mine în creier, oricât încercam să transfer textul de acolo la cadavrul pe care îl tot piguleam cu pensetele în sala de anatomie. M-am convins că fusese o teribilă greșeală să dau la medicină, o naivitate copilărească, mă lovisem de un zid de fier. Anatomia era cea mai grea, dar biochimia nu era foarte departe în urmă. Biofizica mi se părea frumoasă, dar nu întâmplător profesorul nostru nu era medic, ci fizician. Creierele medicilor sunt adesea încâlcite, dar despre asta vorbim altă dată.

Toate astea s-au schimbat brusc când am descoperit la bibliotecă un tratat de anatomie vechi de o sută de ani, cel al lui Jean Léo Testut. Mi-a plăcut atât de mult încât părinții mei m-au ajutat să mi-l cumpăr, era chiar o ediție mai nouă, cea din 1925, în care scrisese și talentatul elev al lui Testut, André Latarjet. Faptul că era în franceză, limbă pe care o stăpâneam bine și o iubeam, a ajutat, dar ceea ce m-a uimit e că, deși era cu mult mai vastă decât cărțile catedrei (patru volume groase), se citea foarte ușor, pentru că textul și imaginile erau infuzate de pasiunea și curiozitatea autorilor. Aveam să aflu mult mai târziu că Léo Testut , ca mulți medici ai acelor vremuri eroice, era pasionat nu doar de anatomie, ci și de antropologie, arheologie, istorie, preistorie și investigații criminologice.

Poza e luată de pe leboncoin.fr, din păcate a trebuit să îmi vând exemplarul meu în anul 6, din lipsă acută de bani - pe atunci eram cu toții foarte săraci, dar nu ne păsa prea tare, și oricum știam deja că nu voi mai fi avut nevoie de el de atunci încolo. Am preferat să îl știu reîntors în circuitul buchinist, ca alt student să îl descopere cu uimire. Nici circuitul buchinist nu mai există, dar și asta e altă poveste. Ce s-o fi întâmplat cu toate cărțile alea atât de prețioase, pe care le vânam la Universitate?

În fine, cu moș Testut, anatomia mi-a înflorit în minte fără nicio dificultate. Și am mai învățat o lecție foarte importantă, fără de care nu aș fi reușit să ajung medic. Oricât de greu ar fi un subiect sau o disciplină, există pe undeva o carte bună scrisă de un om pasionat. De obicei, cartea e cunoscută și nu e greu de găsit. Ceea ce înseamnă că nu materia în sine e grea, ci modul de a o transmite studenților.

E drept că ceva mai bine scris ca Testut am găsit doar în psihiatrie, la Henri Ey. I-am citit întâi manual de psihiatrie, în sala de lectură a Institutului Francez (nu aveai voie să o iei acasă), sub nemaipomenita lor lucarnă care ne inunda de lumină. Nu mai există nici ea publicului… Apoi am dat, datorită unui coleg îndrăzneț, peste Tratatul de Halucinații, și acolo, ca la Testut, am fost în stare să devorez volume groase ca și când aș fi întreprins o călătorie, cu un sentiment de toate-pânzele-sus. Am mai trăit un pic cu senzația asta cu Anatomia Melancoliei a lui Burton (care nu e o carte medicală), și atât. Nu cred că mă voi mai întâlni cu ea vreodată în paginile unei cărți de specialitate, acum că sunt om mare, mult prea ocupat și obosit, și până și textul ăsta îmi consumă nepermis de mult timp și energie. Și nu mai citesc tratate, doar articole științifice din când în când.

Când mă întreb de ce mi-am ales psihiatria, îmi vin în minte multe răspunsuri, multe de-a dreptul psihanalitice. Dar cel mai important răspuns e simțul explorării și al aventurii pe care inițial l-am bănuit, apoi l-am descoprit în cărțile astea, ca apoi să îl găsesc în întâlnirea cu pacienții, cu oamenii. Chiar și acum, când am prea mult de muncă, când sunt conștinent de doza masivă de stres, rutină și uzură, de piedicile sistemului, de barajul de prejudecăți, chiar și acum, zi de zi, regăsesc scânteia asta, care m-a ținut în facultate și fără de care nu prea știu cum aș exista.

• momentul de incompetență a unui guvernant de vârf care nu știe că o astfel de idee, care tot revine în spațiul public, e imposibil de pus în practică fără să încalce legi serioase și tratate europene.

• faptul că un guvernant de vârf nu înțelege sau nu valorizează câtuși de puțin munca unui medic rezident, care este deja serviciu public obligatoriu - fără ea nu poți profesa ca specialist ulterior. Eu îmi imaginam că discuțiile despre ratele foarte înalte de burnout, despre riscul de depresie și suicid în rândul rezidenților sunt deja comune; că lumea știe că orice spital depinde extrem de mult de munca calificată dar și foarte intensă a rezidenților. Dar iată că primul-ministru crede și el că rezidențiatul sunt studii plătite de Stat. Încerc să îmi aduc aminte la ce cursuri plătite de Stat am fost ca rezident, nu reușesc să găsesc vreunul. Mi-aduc aminte când am avut o lucrare acceptată la un congres european la care nu m-am dus atunci, pentru că nu am reușit să strâng banii.

• faptul că oameni altfel de bună credință și considerați experți au prins ideea din zbor și au susținut, în mod fals, că așa este peste tot în Europa. NU este așa: cu excepția colțului autoritarist de Europă a lui Viktor Orban, Europa nu își obligă medicii la nimic, dar au strategii ceva mai coerente, fără să fie complexe, de a popula medicina mediului rural; inversiunea asta ideologică, faptul că un liberal susține o idee ultra-orbanistă (Orban măcar a recunoscut munca rezidenților)

• faptul că mulți alți oameni de bună credință au spus că e „e o dezbatere delicată” - nu e nicio dezbatere, „ideea” primului-ministru, care sper că a fost doar o scăpare într-o conversație dificilă, e imediat periculoasă și lipsită de respect față de tinerii medici. Îndrăznesc să spun că, deși salut intervenția rapidă a Colegiului Medicilor, mă așteptam ca ea să fie mult mai tranșantă. Cât despre reacția rectorilor unor facultăți de medicină din țară nu mai zic nimic: ca student, am fost obișnuit cu o conducere a UMF extrem de disprețuitoare față de studenți - dar asta era „pe vremea mea”, speram să se mai fi schimbat lucrurile. Dezbaterea delicată nu e deloc dacă un rezident, care deja a muncit 5 ani într-un spital public, ar trebui să fie obligat să muncească în continuare încă 5 ani la țară, dezbaterea dureroasă e ce soluții practice, de bun simț și ce strategie avem pentru a rezolva cu adevărat deficitul de asistență medicală și socială comunitară în România. E o gravă confuzie de idei și dezbateri aici.

Și desigur, toate cele de mai sus sunt suficiente ca să mă supere. Dar mi-am dat seama că sunt supărat și din motive personale.

Acum aproape 17 ani, după ce am terminat rezidențiatul, am petrecut un scurt timp într-un serviciu de psihiatrie de urgență într-o zonă „defavorizată” din Franța, la Metz, într-un spital neuniversitar. Am învățat în 6 luni tot atât cam cât am învățat în cei 5 ani de rezidențiat în România (în care am învățat mult, tinerii specialiști români erau de altfel apreciați și considerați a avea o pregătire teoretică foarte solidă). Lecțiile au fost nu doar despre psihofarmacologie și semiologie psihiatrică, ci despre mare diversitate socială a crizei de sănătate mintală, despre ce poți face cu cea mai prețioasă resursă: timpul; despre cum probabil, într-o țară fără servicii de urgență psihiatrice în comunitare, cum e România, probabil foarte mulți oameni cad fără să primească niciun ajutor; despre cât de simple ar fi soluțiile ca asta nu se întâmple.

M-am întors în România. Ca tânăr specialist, am fost destul de confuz la început. Nu păream să găsesc un loc al meu, dar l-am găsit în mediul privat. Lecțiile din serviciul de urgență mi-au făcut foarte mult bine, le aplic și azi în cabinet, zi de zi. Nu sunt însă mulțumit de modul meu de muncă, cred că sistemul clasic de consultații ambulatorii în serie, câte 15-20 pe zi, nu sunt cu adevărat utile decât pentru îngirijirea tulburărilor cronice, și dau greș când ne reîntâlnim (și mă reîntâlnesc zilnic) cu criza.

În 17 ani de când m-am întors, România tot nu are servicii de psihiatrie de Urgență. Nici măcar în centrele mari universitare, d-apăi în „zone defavorizate”. Mai mult, nimeni nu pare să le simtă lipsa, deși auzim zilnic la știrile de la ora 5 de tragedii care ar fi putut fi adresate cu șanse mult mai mari de succes. E ca și cum întreg sistemul, cu tot cu guvernanți, legislatori și politicieni, are o mare pată oarbă în acest sens. Până la ideile geniale de repartizat medicii la țară, e minim sau zero progres în România în ce privește psihiatria de urgență și comunitară. Și nu din vina medicilor: avem idei, avem congrese, avem grupuri de lucru, poate că ne-ar prinde bine ceva mai mult curaj. Eu unul am tot vorbit și scris despre cum ar trebui să arate un serviciu de urgență, și o să mai vorbesc, dar știu deja că nimeni din cei ce ar putea să facă ceva nu ascultă.

O lungă vreme, reîntorcându-mă în România, am avut speranța secretă că poate se va ivi ocazia să îmi pun mica mea experiență la treabă. Că poate vor apărea centre de criză cu sprijinul Statului. Sau chiar cu sprijinul Privatului. Am tot împins ideile astea înainte. Nu s-a întâmplat. Îmi asum, arogant, mica mea parte de vină: nu sunt un manager bun, nici un politician, nu știu pe ce butoane să apăs sau ce canale să accesez ca să mă fac auzit, și nu am avut curajul, nici finanțele, să devin un antreprenor adevărat, să îmi „deschid propria clinică”. Nu cred că locul unor astfel de centre e însă în sectorul privat, decât poate cel mult accesoriu. E o veche și dureroasă lipsă pe care Statul român, în diversele sale reprezentări politice, a preferat și preferă să o ignore.

Multă vreme, am păstrat în minte ideea că, dacă nimic nu se întâmplă și nu voi progresa, nici eu, nici țara mea, în direcția potrivită, pot oricând să plec iar din țară. Nu am făcut-o, dar ideea în sine a fost liniștitoare. Până când n-a mai fost: nu poți să crești și să te maturizezi bazându-te pe ideea că poți oricând să pleci și să o iei de la zero, rădăcinile cresc, ai copii, ai părinți care îmbătrânesc, ai o practică tot mai mare și mai greoaie.

Și uite care e treaba: în paralel cu ideea că pot oricând să plec, am întreținut mereu ideea că nu va fi nevoie să o fac. Că dacă s-ar fi dorit un centru de urgență și criză așa cum visam, m-aș fi dus să contribui la înființarea lui chiar dacă ar fi fost în România profundă (unde de, altfel, e cea mai mare nevoie). Aș fi pleca din Bucureștii mei natali pe care îi iubesc și îi urăsc cu egală patimă, și m-aș fi dus să muncesc din greu și să fiu fericit.

Dar nu s-a întâmplat nimic și am îmbătrânit. Muncesc din greu, zi de zi, strict treabă de medic. Din punct de vedere al dezvoltării îngijirilor de sănătate mintală, România pare să se fi înțepenit într-o fundătură, cu un proiect de lege îngropat de mulți ani prin parlament, cu imense neînțelegeri, cu lupte meschine pe sectoare de influență și în ultimii ani într-o criză socio-psihică care urlă la noi dar pe care, cumva, o lăsăm așa. Doar se întâmplă și la alții.

Dacă am un loc al meu în România, nu e deloc datorat Statului român. Să-mi mai aduc aminte ce trebuia să fac ca să împrumut o carte de biblioteca facultății? Cât era salariul meu de rezident și cum trebuia să muncesc în plus, uneori noaptea, ca să îmi plătesc chiria? Nu mai are rost, sunt vremuri trecute. Am un loc al meu, un fel de bulă în care am loc cât să respir. De la Stat mă mai rog doar să mă lase în pace și aștept să văd cu ce rămân după ce plătesc taxele. Ca noi toți.

Și da, recunosc, a nenumărata oară, am și eu mica mea vină, și când o să trag linia o să am regretul ăsta, că n-am știu sau n-am fost destul de curajos să fac mai mult sau să plec.

Așa că, domnule Prim-Ministru, cam astea sunt opțiunile. Creați ocazia ca tinerii medici să facă mai mult, sau lăsați-i să plece. Orice altceva o să creeze doar supărare, regret și o să vi se spargă în cap. Niciun pacient nu va fi ajutat, și, în nota de subsol a istoriei, nu vom fi realizat absolut nimic.

Pe scurt, in 2005 un nou-născut candadian moare intoxicat cu substanțe opiacee (morfină/codeină). Mama lui primise paracetamol codeinat, considerat sigur, pentru durerile post-partum.

Un expert mondial în toxicologie, Gideon Koren, conchide că decesul e din cauză că mama are o variantă genetică rară care o face să metabolizeze codeina in cantități mari de morfină, care trec în laptele matern. Raportează cazul în the Lancet ca pe o mare descoperire medicală, conduce cercetări mari care să o confirme, se schimbă imediat practicile medicale peste tot în lume (codeina e considerată peruiculoasă, dar, pentru că trebuie să tratezi cumva durerea, alte opioide, mult mai potente, devin standard). Și cele legale: studiile sunt folosite ca apărare cazuri de moarte suspectă a sugarilor.

Un alt cercetător realizează, într-un târziu, că nu are cum să fie așa, nimic nu se potrivește, singura explicație e că copilul a fost probabil otrăvit intenționat. Un lung periplu detectivistic urmează, în urma căruia devine evident că expertul-cercetător celebru a falsificat date, a produs o cantitate prodigioasă de studii bazate pe nimic, a avut comportamente bizare și agresive față de orice coleg care l-a contestat. În cele din urmă, centrul de toxicologie perinatală pe care îl conducea, Motherisk, e deființat, și colectivul rămas în loc începe o muncă titanică de a verifica sute de cercetări publicate și de a încerca să le retragă.

Dar munca asta se dovedește a fi descurajantă. Majoritatea jurnalelor refuză să retracteze articolele. Cel original, din the Lancet, despre decesul copilului, e la locul lui, poate fi citat și folosit ca dovadă în alte studii și consensuri științifice. Moartea suspectă nu e investigată penal - și cabinetul de medicină legală e extrem de reținut în a dezvălui date.

Articolul îl citează, pe la mijloc, pe unul dintre editorii de la the Lancet, Richard Horton, care spunea, în 2015, următoarele:

“The case against science is straightforward: much of the scientific literature, perhaps half, may simply be untrue [...] In their quest for telling a compelling story, scientists too often sculpt data to fit their preferred theory of the world. Or they retrofit hypotheses to fit their data. Journal editors deserve their fair share of criticism too. We aid and abet the worst behaviours.”

Vrând să aflu mai multe despre Horton, am aflat că e, printre alte, cunoscut pentru că a refuzat îndelung să retragă un alt articol-farsă, cel al lui Wakefield, din 1998, care pretindea că dovedește că vaccinurile produc autism. A făcut-o când nu a mai avut încotro, de abia in 2010, când General Medical Council din UK a denunțat impostura. Poate că are mustrări de conștiință. Poate e lupul moralist. Poate că lucrurile sunt departe de a fi albe sau negre, și pur și simplu și cei mai deștepți oameni sunt victime de disonanță cognitivă.

Author

Pe scurt, un băiat de 17 ani, Christopher Simmons, și-a convins doi amici de 16 și 15 ani că pot jefui și ucide o femeie fără să li se întâmple nimic din moment ce nu sunt majori. Unul dintre ei a dat înapoi în ultima clipă, dar ceilalți doi au trecut la fapte și au omorât cu brutalitate șocantă o femeie de vârstă mijlocie.

Simmons a primit inițial pedeapsa capitală.

Însă speța a ajuns atunci până la Curtea Supremă care decis, la 10 ani de la faptă, că pedeapsa cu moartea la delicvenții juvenili este neconstituțională în SUA - și așa a rămas până azi. Simmons și alți 72 de condamnați care erau minori la data faptei și-au văzut sentința comutată.

Ce e interesant la acea decizie este că a luat în calcul dovezi aduse ca amicus curiae de Asociația Americană de Psihologie, studii serioase despre imaturitatea creierului de adolescent, despre predispoziția la risc, influența anturajului, aptitudinea de a înțelege durata și magnitudindea consecințelor a ceea ce fac. Au fost aduse inclusiv dovezi imagistice cum că, la 17 ani, părțile din creier care se ocupă cu deciziile sunt încă în curs de dezvoltare. Dovezile științifice au contat foarte mult în luarea unei decizii la limită (5 la 4 pentru).

Iată o situație în care nu doar exepertiza medico-legală a unui individ, ci dovezi științifice general valabile au informat magistrații și au schimbat practici legale. Nu că ar fi fost vorba de achitare sau de un discernământ abolit (Simmons e condamnat la închisoare pe viață), ci de o nuanțare avizată și de datoria celor care au cea mai bună înțelegere a științelor psiho-sociale de a nu sta pe margine, de a interveni în cele mai dureroase instanțe ale vieții cetății.

Apoi tot restul: paznicii, brancardierii, infirmierele, asistenta, asistenta șefă, zona rarefiată a doctorilor, Profesorul - personajul suprem. Corul aparținătorilor. E o tragedie antică. Comparația e aptă, pentru că există personaje și mai mari, nevăzute, cele ale Zeilor, Destinului, Vieții și Morții.

Unii oameni își știu bine rolul. L-au învățat pe dinafară. Alții, sunt la prima reprezentație și nu au avut de unde să-și învețe replicile. Încearcă să interacționeze cu ceilalți actori și nu li se răspunde, au adresat replica greșită personajului nepotrivit. Sau habar nu au ce să zică atunci când sunt întrebați dacă to be or not to be. Avem și public, e unul ciudat și postmodern, pentru că tot timpul oameni din public devin actori pentru o vreme.

Avem nevoie de teatrul ăsta. Fără el, ar fi probabil haos. Dar adevăratele momente de grație și speranță sunt atunci când unul dintre actori, în cuvintele lui Diderot, străbate al patrulea zid. Când cineva, medic, asistent, infirmier, se oprește din rutină și te privește ca și când pentru o secundă teatrul nu există și existăm toți în același plan al suferinței vii. Pentru o secundă, mai mult probabil că nu se poate.

Când cineva suferă de delirium, asta e o fluctuare masivă a câmpului conștiinței. Realitatea e instabilă, ai halucinații - vezi și auzi, dar mai ales vezi, lucruri care nu sunt acolo, ciudat e că sunt lucruri înspământătoare, șerpi, șobolani, insecte, străini care ți-au intrat noaptea în cameră și nu știi ce vor. De cele mai multe ori, ți-ai pierdut reperele de timp și spațiu, nu știi nici unde ești, nici în ce an. Deliriumul e o suferință a creierului, nu e ceva tomai „psihiatric”, pentru că are o cauză exerioară, toxică, neurologică etc. 50% dintre personale vârstnice fac delirium după o intervenție chirurgicală mare.

Când ești alături de cineva care face delirium, nu ca doctor, ci ca apropiat, ca fiu, de exemplu, când nu ți-ai văzut niciodată părintele așa, câmpul conștiinței ți se ascute. Îți dai seama că viața de zi cu zi e un vis și asta e realitatea, urgentă, trage de tine, nu îți dă drumul. Restul e rutină și pierdere de vreme.

În schimb, ce ți se dezintegrează, cel puțin subiectiv, e personalitatea. Acum ești un războinic gata să facă față situației, în clipa următoare ești un laș care vrea să fugă într-un colț și să adoarmă; acum ești un optimist și te gândești că totul va fi bine, dar basculezi într-un pesimism în care viitorul e impenetrabil; ești un copil plângăcios, ești un înțelept stoic. Ca să facă fața, mintea își tot schimbă măștile, căutând-o pe cea mai potrivită.

Dacă tulburarea conștiinței e deliriumul, cum se cheamă când propria oglindă interioară se tulbură astfel?

Și dacă suntem doar măști interșanjabile, mai e personalitatea cu adevărat o sumă a conștiinței, clipă de clipă? Sau suntem complet separați, geniul interior fără atribute și actorul de circumstanță?

• ajutorul a fost unul de neprețuit. LLM-ul a organizat planul de „luptă” foarte bine, mi-a dat toate contactele necesare și m-a sfătuit cum să mă înarmez administrativ și moral și la ce să mă aștept în viitorul apropiat. Prima idee e că e ușor să criticăm inteligența artificială ca pe un demon contemporan și să ne ferim cu orice preț de ea, până când avem nevoie de ea.

• În periplul din ultima săptămână, m-am întâlnit cu oameni foarte buni, dar și cu unii a căror brutală lipsă de empatie m-a șocat. Din fericire, cei buni au fost mai mulți, dar cei nu-chiar-atât-de-buni m-au luat prin surprindere. În schimb, Gemini a avut permanent un discurs foarte grijuliu și empatic, fiecare vorbă exact la locul ei, cu maximă grijă de a nu răni sau speria dar nici de a creea false speranțe. E o pseudoempatie, dar mi-am dat seama că regulile compasiunii nu sunt chiar atât de dificile, nu e greu să spui ce trebuie și, poate mult mai important, să te abții să spui ce nu trebuie. Dacă Gemini poate, ar trebui să putem și noi.

• În fine, detaliul cel mai interesant: în discuția despre sănătatea familiei mele, LLM a presupus că sunt femeie. (Pentru cei care nu mă cunosc, menționez că nu sunt.) L-am întrebat de ce a tras concluzia asta și mi-a zis următoarele:

  To be completely transparent about why that happened: it’s a reflection of a known bias in large language models. When the context involves high-intensity caregiving, emotional labor, and nurturing coordination (like managing family dynamics and a parent's bedside care), the model's training data—which is filled with societal stereotypes—tends to statistically lean toward a female default.

Interesant, nu? Doar pentru că eram activ implicat în sănătatea unui membru al familiei, algoritmul statistic deduce că sunt femeie. E ceva normal în discursul nostru, din care IA învață, să asociem astfel de situații cu feminitatea și să îi excludem pe bărbați.

Pentru psihiatru e relativ simplu, realitatea e o funcție indispensabilă a minții, mai precis a conștiinței. Dacă acea funcție e afectată, poți căpăta o psihoză, adică avea percepții și gânduri flagrant false sau anormale, dar care sunt imune la îndoială: par mai reale decât realitatea, niciun argument nu le clintește, în jurul lor mintea lucrează ca o armată de furnici ce vor să își reconstruiască mușuroiul călcat în picioare, producând o pseudo-realitate, o narațiune care dă un oare care dă trăirii psihotice un simulacru de sens, făcând-o tolerabilă și deci cronică, fenomen numit delir (atenție, nu delirium, seamănă dar înseamnă altceva și vă zic data viitoare despre el). Asta, așa, foarte schematic și pe scurt.

Zilele astea trec printr-o criză personală, din cele prin care trecem toți: boala subită unui părinte, cu multe incertitudini despre viitor. Genul de eveniment neașteptat care îți schimbă viața într-o secundă.

E interesant, pentru mine, psihiatrul, cum realitatea anterioară evenimentului nu mai pare deloc reală. Rutina mea, nemulțumirile mele, preocupările mele, speranțele mele, par niște iluzii fără prea mult sens. Noua realitate, cu care mă lupt, în jurul căreia mintea mea dă târcoale neștiind de unde să o apuce, e mult mai reală. Într-un fel, exact ca delirul, doar că nu e nimic ireal, din contră, suntem în cealaltă parte, a urgenței, a hiper-realității.

Nu e nevoie de un eveniment acut, traumatic, ca să treci prin așa ceva. Nevroza, într-un fel, e același lucru. În depresie, în anxietate, suntem copleșiți de hiper-realitate, uneori cu intensitate delirantă.

Mai mult decât atât, deși coloratura emoțională a acestor dezechilibre este în mod covârșitor negativă, nu e mereu așa. Există și o hiperrealitate extrem de pozitivă, de frumoasă chiar, dar nici pe aceea nu o suportăm prea multă vreme, ne rănește.

Realitatea e așadar un spectru. Și miza sănătății noastre psihice nu e o ecuație liniară, ci un efort perpetuu de a rămâne într-o zonă nu întru totul reală, pentru că e în bună măsură împachetată de mintea noastră, aranjată astfel încât să fie previzibilă și predictibilă, să se preteze șabloanelor, să fie parțial artificială și abstractă. De asta realitatea nu e ceva exclusiv natural, extra-omenesc, ci o suprafață dintre noi și un exterior care, dacă nu am fi noi, tot nu ar exista.

Înghesuit, cu cruci și pale de elice sprijinindu-se unele în altele

Pe măsură ce pământul găunos prin care

Curând va trece metroul se lasă

Săptămâna trecută era încă soare

Gardul e dat cu var și strălucește

Erau oameni pe alei ocupați să cârpească fără odihnă

Pagubele inerente pierderilor pe care orice viață

Locuită le încasează

Moartea nu e mare lucru în astfel de zile când zâmbești și transpiri

Te întrebi ce mare filosofie și de ce să te temi

Dar săptămâna asta e înnorat și în fiecare minut cade câte un strop tumefiat

Toamna cimitirul e gol ca locurile de joacă

Eu am ieșit să îmi iau covrigi de la patiseria cea mai veche

Dar ăsta nu e timp de covrigi e timp

De dormit și visat cu furie

Cât încă somnul mai are vise in el

Cele mai ciudate aspecte ale îndoielii le-am văzut atunci la pacienții aflați în plin episod psihotic. Unii psihiatri compară episodul psihotic cu hepatita acută, dar organul nu e ficatul, ci mintea. E dezordine gravă a felului în care înțelegem realitatea. În fine, în psihozele acute sau cronice întâlnim adesea halucinații și idei delirante („delusions” în engleză). Aceastea sunt experiențe în care realitatea e percepută fals, adesea în mod foarte evident pentru martori, dar nu ai nici cea mai mică îndoială asupra veridicității acestor trăiri. Halucinația nu e doar o falsă percepție, e o percepție care pare mult mai reală, probabil, decât percepțiile noastre obișnuite, de care ne putem totuși îndoi uneori. În psihoze, așadar, capacitatea normală de a ne îndoi este abolită.

Cu toate astea, tot în episoadele psihotice am întâlnit și fenomenul aparent opus: oameni incapabili de a lua hotărâri extrem de mărunte, din viața de zi. Mi-aduc aminte de un pacient care nu putea să se atingă de mărul de pe masă din cauza unui dezbateri nesfârșite din mintea lui, dacă ar trebui sau nu să o facă. De data îndoiala nu era abolită, din contră, era un obstacol enorm, de netrecut.

Nu ne gândim prea mult la felul în care funcționează îndoiala în mințile noastre, la ce intrument extrem de fin este. La urma urmelor, e ceva aproape miraculos la felul în care facem saltul către o decizie, adesea un salt în gol, în necunoscut. Sunt o persoană plină de îndoieli, mă însoțesc la tot pasul, dar atunci când am ales medicina, a fost o hotărâre spontană și aproape automată, în calea căreia nicio îndoială nu a rezistat. Celălalt versant al îndoielii, credința sau încrederea, nu trebuie să prezinte o încărcătură religioasă sau superstițioasă ca să fie totuși foarte greu de explicat. Peste un anumit nivel însă, ea devine superstițioasă: Beattie, făcând o mică investigație despre un om aparent incapabil de îndoială, Pablo Picasso, descoperă că era stăpânit de o puternică gândire magică.

Invers, un exces de îndoială ne poate afecta și chiar îngrădi serios viețile, chiar dacă nu suferim de psihoze sau tulburări obsesiv-compulsive, așa cum se întâmplă în sindromul impostorului. Îndoiala față de noi înșine e adesea atât de mare, încât ne construim, inconștient, obstacole care să ne împiedice să reușim, ne blocăm singuri, ne împlinim propriile profeții. Mă recunosc întrucâtva în descrierea asta, deși poate că e o aroganță să cred că sufăr de sindromul impostorului. Să am o asemenea autocritică ar însemna că sunt conștient totuși de o valoare secretă, de un potențial neîndeplinit, să cred într-un fel de automitologie iluzorie, pentru că e mult mai convenabil și mai puțin riscant decât să încerc să o transform în realitate.

Desigur, nu a fost așa: ceea ce părea un început de fericire era de fapt totul și se și terminase. În anii care au urmat ne-am întâlnit foarte rar și nu știm unii de viața altora.

Fenomenul ăsta mi s-a mai întâmplat de puține ori, doar că acum sunt bătrân și înțelept, și nu mă agăț de tânjirea ce vine după un astfel de pseudo-început. Încerc să mă bucur de rarissimile întâlniri care, dacă aș fi superstițios, aș zice că s-au mai întâmplat în altă viață, sau prefigurează o altă viață viitoare sau inexistentă sau ideală sau fictivă, una pe care nu am suporta-o sau nu pe care nu o merităm. Durează foarte puțin și nu se repetă. Sunt un dar.

Pe de o parte, mi se pare că viața, până acum, a trecut extrem de repede. Lucrez în același loc de paisprezece ani, locuiesc în același cartier dintotdeauna. Parcă nici n-am început drumul.

Pe de altă parte, nu mai e deloc același cartier. De când stau eu în el (dintotdeauna, cum am zis), toate casele s-au dărâmat și s-au construit altele.

Pe de altă parte, privind înapoi, către copilăria mea care parcă a fost ieri, parcă privesc spre un abis. Copilăria mea cu miros de tren și apă dulce, cu nenumărate frici copilărești - nostalgia te face să uiți de ele, dar mă străduiesc să mi le amintesc, sunt acolo.

Și dacă privesc către ziua de azi, e tot un abis. În ce loc ciudat am ajuns, în care trupul doare și spiritul e obosit și flămând, în care nimic nu e sigur, lumea urăște la întâmplare și nu mai poți schimba nimic.

De asta n-o să scriu niciodată cartea în care toate rândurile astea adunate de 18 ani încoace și-ar găsi liniștea și ordinea, pentru că vreau ca ea să existe doar în viitor, astfel mă pot minți mereu că mai există un viitor...

(Titlul e un citat din Tagore)

Îmi aduc aminte de o perioadă a copilăriei timpurii în care nu eram conștient de entropie, de faptul că timpul curge doar într-o direcție. Credeam, eram convins că pot oricând să mă întorc în timp, de exemplu să o vizitez pe bunica mea care murise când eram prea mic ca să mi-o amintesc, dar a cărei fototgrafii stătea sus pe un raft. Ar fi fost nevoie doar de un efort, ca întotdeauna când ai de făcut o treabă, și, pentru că încă de pe atunci, precoce fiind, nu aveam chef să fac eforturi, am tot amânat momentul în care aș fi dat timpul înapoi.

Ieri, revenind de la serviciu pe bicicletă, am auzit cicadele sâsâind, și am vrut să mă opresc sub tei și să stau acolo, scufundat în parfumul și muzica naturii, până la căderea nopții, până a doua zi de dimineață.